Fotografia ca plici de muşte
Vremea bună a venit, vacanțele se apropie, firele de iarbă se înmulțesc și un nou tip de generație spontanee se ivește-n jurul nostru: pozele din vacanță – peisaje, selfie-uri sau selfie-uri în peisaj –, care încep să ne umple telefoanele și camerele, apoi conturile de Google și iCloud ori hard-disk-urile pe care cei mai conservatori ne păstrăm arhivele. De ce atîtea poze? Nu numai pentru că se poate. Acum aproape doi ani, la concertul pe care l-a susținut la București, Jack White și-a rugat destul de politicos, dar foarte apăsat publicul să nu facă poze cu mobilul. Le-a promis fanilor că vor găsi pe site-ul lui poze și filme disponibile gratis, pe care aceștia le vor putea posta pe rețele sau unde vor dori. Curios, toată lumea – sau aproape – s-a conformat. Dar spectatorilor le-a rămas un fel de gol. Ce fel de gol? Înainte de a vă răspunde, vă mai povestesc o experiență din aceeași clasă. Recent, am organizat un grup de jurnaliști pentru o excursie turistică în Turcia. Am luat cu noi un fotograf tînăr și foarte talentat, care a pozat minunat locurile prin care am trecut. Am avut grijă ca pozele să fie disponibile imediat pentru toată lumea, undeva în, cum se zice, cloud. Prietenii din grup și-au postat, în cea mai mare parte, pozele proprii. De unde vine impulsul de a apăsa tu pe buton? La mijloc ar putea fi și ambiții de fotograf amator sau mai puțin amator, cel puțin în al doilea caz. Mai mulți amici din grup pozează foarte bine și au telefoane sau aparate bune; ne-am putea gîndi că vor să-și expună fotografiile pe Facebook sau alte platforme. Totuși, asta nu e valabil nici pentru întreaga gașcă de jurnaliști excursioniști, nici, cu atît mai puțin, pentru cei cîteva mii de spectatori ai unui concert de rock. Pozele de felul ăsta vin din altă pornire.
Dacă le spunem instantanee sau afirmăm că imortalizăm momentul, lucrurile încep să se limpezească. Anglo-americanii numesc acest gen de imagine de poză snapshot, iar francezii îi spun clic-clac. De cînd există, arta sau meșteșugul numit fotografie s-a ocupat, tautologic, cu surprinderea clipei. Există, e drept, și fotografii de studio, care compun din lumini, expresii și atitudini o realitate premeditată, dar și o vînătoare a secundei, dacă vorbim de fotografia de stradă sau fotojurnalism. Despre prima, Henri Cartier-Bresson spunea că apare atunci cînd reușești să surprinzi momentul decisiv, în care lucrurile se ordonează într-un mod parcă preexistent. Momentul, spunea fotograful francez, îl simți visceral, fără deliberare. Omul care a consacrat compoziția spontană și a revoluționat fotografia avea același gen de raportare la clipă ca orice amator lipsit de har din ziua de azi și, la drept vorbind, din toate timpurile. Doar că rezultatul era cu totul altul. Roland Barthes a teoretizat această pornire numind fotografii de acest tip „agenți ai morții“. Dacă nu e al lui Cartier-Bresson, instantaneul e renunțarea la monumental, o înregistrare „naturală“ a „ceea ce a fost“. La fel cum istoria abolește timpul mitic, fotografia distruge percepția „afectivă sau simbolică“ a duratei. Mult mai simplu spus, de la concertul lui Jack White pleci ori cu o poză, ori cu o amintire. Nu se poate și una, și alta. E un fel de principiu al lui Heisenberg. La fel cum în fizică nu poți măsura și momentul, și poziția unei particule la un moment dat, nu poți privi lucrurile din jurul tău și prin obiectiv (sau ecran), și pe lîngă el. Încercînd să imortalizeze clipa, instantaneul tău o omoară, la fel cum gîngania prinsă-n insectar e răposată – și interesantă, cel mult, pentru entomologul care i-a supraviețuit. Dar pentru fotografie, ca și pentru entomologie, trebuie pregătire: majoritatea dintre noi folosim dispozitivul de înregistrat imagini ca pe un plici de muște.
Mai rămîne să ne gîndim și ce se întîmplă cu sacii de secunde moarte și strivite, după ce i‑am depozitat. Într-un telefon sau aparat modern încap cel puțin cîteva mii de poze. Atunci cînd memoria acestuia se umple, ea poate fi golită altundeva, într-un calculator sau pe Internet. Probabil, nu e o exagerare să spui că o persoană care apasă destul de des pe buton va lăsa, la moarte, cîteva milioane de imagini. Deja, la productivitatea din ultimii zece ani, ne e foarte greu nouă înșine să păstrăm o oarecare ordine și un oarecare sens în toate acestea. Ce vor face cu ele copiii noștri? Pentru problema asta, companii ca Google au inventat soluții gen facial recognition, recunoașterea personajelor dintr-o imagine, pornind de la cele în care fețele au fost deja marcate. Dispozitivele contemporane adaugă și coordonatele geografice ale pozei, iar fișierul este datat ca orice fișier, cu ziua, ora și secunda creării. Copiii noștri vor ști, cu alte cuvinte, despre noi cam ceea ce știe azi Facebook: în ce țări, cu cine și cînd am fost. Dar dincolo de asta? Ce vor ști ei despre momentul special pentru noi cînd am făcut acea poză, mai ales că le-am lăsat moștenire cîteva milioane de astfel de momente speciale, și nu două-trei albume foto? Prin 2014, o analistă pe nume Mary Meeker, de la o companie de investiții celebră în Silicon Valley, pe nume KPCB, estima că pe Internet se încarcă în jur de 1,8 miliarde de fotografii în fiecare zi. Adică 657 de miliarde pe an. Și cifra a crescut de atunci: numai pe Facebook se urcau, în aprilie 2016, 300 de milioane de poze pe zi.
Ca să scăpăm de senzația neplăcută de vortex pe care o avem citind aceste cifre există un singur leac: un dram de profesionalizare. Vacanțele, concertele de rock și alte momente fericite merită gustate fără intermedierea mobilului. Iar fiindcă a renunța cu totul la fotografie e prea crud, putem începe să ne premedităm apăsarea pe buton, eventual răsfoind și cîteva albume de mari fotografi. Ca să aibă sens și pentru altcineva decît tine însuți, fotografia cere o mulțime de timp. Puriștii spun că bătrînul film foto te obligă la disciplină artistică tocmai fiindcă e finit (36 de clișee pe rolă, de obicei) și pune o distanță între momentul pozei, cu emoția lui, și acela cînd poți să-ți privești lucrarea. Un alt mare fotograf de stradă, Garry Winogrand, a lăsat la moarte 2500 de role de film nedevelopat, tocmai fiindcă își prelucra imaginile foarte tîrziu, ca să se obiectiveze față de afectele momentului. Dar asta e cu totul altceva decît senzația de lehamite nedumerită pe care o simți cînd îți cauți vacanța printre cele 2500 de poze cu care te-ai întors, și n-o găsești.
