Catharsis-ul morţii în Game of Thrones
Ce e atrăgător în violența și moartea repetitivă din Game of Thrones? Un gen de exorcizare prin recontextualizare, cam la fel ca în epitafurile vesele din Cimitirul de la Săpînța. Pe la sfîrșitul iernii, pe vremea cînd se fuma în cafenele, m-am întîlnit cu prietenii de la Șapte seri pentru o discuție despre următoarele coperte. Luînd la rînd lunile următoare, am ajuns la aprilie și la premiera sezonului al șaselea din Game of Thrones, poreclit cu insistență de HBO România Urzeala tronurilor. Ce-ai putea face interesant despre un serial întors deja pe toate fețele, care începe sezonul în secret de PR absolut, fără măcar o vizionare de presă? Mi-a trecut prin cap o ședință foto la Cimitirul Vesel de la Săpînța. Ana-Maria Caia, redactorul-șef al revistei, Matei Buță, fotograful, și Mihai Alexandru, art directorul, s-au prăpădit de rîs. Partea proastă a fost că nu ne puteam imagina ce fel de ședință foto. Nu mi-a dat prin cap decît o idee irealizabilă, pe deasupra și dubioasă, cu Traian Băsescu (Baratheon), Elena Udrea (Cersei Lannister) și Emil Boc (Tyrion) în cvadrantele unei cruci din cimitir. Am trecut mai departe.
În ultima vreme, implicarea mea în Șapte seri e sporadică, așa că am uitat cu totul de Săpînța și de Game of Thrones. Zilele trecute, Ana-Maria mi-a arătat coperta. În loc de poză, un desen în chenar albastru, ornamentat, cu un Jon Snow portretizat naiv, cu blană de cioban, lîngă un pom: arăta grozav. Și, alături, epitaful lui Snow în stil săpînțean: „Ucis lîngă un copac? R.R. Martin – WTF?“ Moni Stănilă, poeta bănățeană stabilită la Chișinău, scrisese o baladă amuzantă, dînd cu tifla dușmanilor romglezei, cu rime ca „frumos-Westeros“ și „Ygrette-regrete“.
Coperta a ajuns pe Facebook, unde a făcut mii de like-uri și share-uri, epitaful a fost parafrazat și în engleză, și așa mai departe. Dar de ce vă spun toate astea? Nu numai ca să mă laud, ci fiindcă dovedesc, în mod clar, o legătură profundă între Game of Thrones și Săpînța, dacă o idee îngropată învie atît de frumos încît ajunge virală. Legătura sau numitorul comun nu poate fi decît moartea plus exorcizarea ei prin rîs. Oricine a văzut măcar un sfert de oră din serial știe că acolo găsești Eros și mai ales Thanatos pe steroizi. Cum spune Maris Kreizman, autoarea lui Slaughterhouse 90210, într‑un articol de pe Medium, „Game of Thrones e visceral, la modul literal. Trupurile sînt ciopîrțite și din răni curg tot felul de substanțe vîscoase, iar aparatul de filmat nu se mută deloc de pe ele“. Lumea de acolo e, raportat la alte filme, seriale sau nu, extremă. Și totuși, atrăgătoare pentru un public masiv, fără o predilecție specială pentru violență. Dacă mai e nevoie de o dovadă despre faptul că moartea și violența nu sînt zorzoane în economia filmului, aflați că, în 2014, CCTV, televiziunea chineză de stat, a luat decizia de a difuza primul sezon al serialului cenzurat de violență extremă și sex. Din primul episod lipseau vreo 20 de minute. Un posesor de cont Weibo, Twitter-ul chinezesc, exclama atunci scîrbit: „Cred că-i OK dacă vrei să te uiți la un documentar european despre castele“.
Europa sau Westeros, lumea din Game of Thrones este despre ceea ce poate fi cenzurat, la fel cum Umberto Eco spunea că semiotica este știința lucrurilor despre care se poate minți. Nu la nivelul considerat inacceptabil în civilizația occidentală, fiindcă e vorba de un serial cu limită inferioară de vîrstă, e drept, dar difuzat în prime-time de unul din cele mai mari business-uri de pay TV din lume, HBO. Moartea și violența din Game of Thrones sînt un fel de tabuuri psihologice care n-au legătură cu canoanele de liberă exprimare ale unei societăți democratice. Și nu numai că atrag un public numeros, dar sînt și luate ușor. Cu excepția faptelor de arme ale lui Ramsay Bolton, sadic chiar și față de morala tărîmului imaginar creat de George R.R. Martin, lucrurile de felul ăsta surprind, provoacă stupoare, rîs nervos – dar, în fine, fac orice altceva decît să te bîntuie psihologic după aceea.
Cum poți ajunge la acest gen de catharsis legat de moarte și violență, păstrîndu-ți respectul propriei normalități? La fel cum, la Săpînța, ramele colorate ale lui Stan Ioan Pătraș fac suportabili și amuzanți răposații pe propriile cruci, Game of Thrones reîncadrează moartea nu atît spațial, ci temporal. Toate nenorocirile din serial se petrec nu neapărat într-un loc, cît într-un timp imaginar, Timpul Dragonilor. Un timp imaginar trecut, sinteză de arhetipuri și epopee care te duce cu gîndul la illo tempore al lui Eliade. Or, illo tempore e legat de eterna reîntoarcere și regenerare, în el moartea e eliberare și visul că ai putea să o iei de la capăt. Te scapă de griji. Ca toate basmele bune, Game of Thrones reinventează trecutul pentru uzul prezentului, adăugînd complexitatea politică și ambiguitatea morală care-l fac atît de atrăgător pentru spectatorul adult, educat.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
