The Economist – bastionul capitalismului bun
The Economist, una dintre puținele publicații globale de succes, a trecut în ultimul an și jumătate prin două schimbări importante: numirea primului redactor-șef femeie din istoria publicației, Zanny Minton Beddoes, și trecerea în mîinile altor proprietari a 50% din acțiuni. Pe ce se bazează în continuare succesul publicației și care sînt punctele slabe?
În ultimii ani, tirajul tipărit al revistei a scăzut cu numai 20%, de la 1,5 milioane la 1,25 de milioane distribuite global – mai ales în SUA, deși publicația este realizată la Londra. Pierderea e mai mult decît compensată de edițiile digitale ale publicației (site, mobil sau tabletă), care depășesc în prezent 300.000 de exemplare, iar Zanny Minton Beddoes, redactorul-șef al revistei, de la 1 februarie 2015, afirma recent într-un interviu din Media Guardian că pierderea din tipar se leagă de dorința de „a scăpa de exemplarele în vrac și a transforma cititorii în abonați digitali pe termen lung“. Cu alte cuvinte, o doză de stabilitate în plus față de volatilele exemplare vîndute la chioșc.
Ce caută publicul în The Economist? Fiindcă sînteți cititori ai Dilemei vechi, e foarte probabil să o fi răsfoit măcar o dată sau să fi ajuns la una dintre bine pusele ei la punct ediții digitale. Ați remarcat în acest caz că revista nu se ocupă numai cu economia, ci și cu geopolitica, știința și tehnologia, cultura – e drept, toate filtrate în mare măsură prin prisma business-ului. La fel de vizibile sînt stilul simplu, clar și familiar al revistei (într-o zonă tematică pe care majoritatea autorilor români n-ar mai ști cum să-și îmbîcsească textele cu neologisme și chiar barbarisme), și mai ales abordarea de analiză uneori succintă, alteori extinsă, dar întotdeauna convingătoare și foarte argumentată, cu cifre și informații solide asupra subiectului.
Curios, în spatele acestei abordări tranșante, dar cu aparență neutră, se află un parti-pris asumat în mod repetat, încă de la fondarea revistei: acela al liberalismului de filiație David Hume – Adam Smith. În interviul citat, Minton Beddoes afirmă: „Sînt profund liberală. Promovez agenda liberală cu pasiune. Liberalism social... dar și economic și financiar.“ Cu alte cuvinte, sub cifre, raționamente seci și titluri-sentință, dar neutre, se află o poziție ideologică clară. Redactorul-șef spune că publicația a pus accent pe coperte non-news, adică luări de poziție, care pot fi rezumate prin formula viewspaper: opusul newspaper, adică nu o publicație de news/știri, ci de views – puncte de vedere.
Curios e modul cum sumarul descris mai sus se suprapune peste o listă de 13 teme privilegiate, pe care o publica, la puțin timp după primul număr, James Wilson, omul de afaceri care a fondat The Economist, sub formă de ziar, în 1843. Wilson lansase publicația ca să combată adoptarea așa-numitelor Legi ale porumbului, care taxau importurile de cereale pentru a păstra competitivitatea producătorilor englezi. Cu alte cuvinte, The Economist a fost la începuturi o publicație liber-schimbistă, doctrină care sună azi vetust și generează ironii. Lucru care duce la, posibil, cea mai mare nedumerire legată de succesul la timpul prezent al revistei: în niște ani care au fost descriși ca postistorici, în care stînga pare singura opțiune politică civilizată dinaintea paiațelor de dreapta, gen Donald Trump, mai e valabilă o asemenea ideologie?
Răspunsul este, surprinzător, că da, fiindcă agenda The Economist nu are nici în clin, nici în mînecă cu Donald Trump și alții ca el. The Economist a crescut odată cu globalizarea, care a însemnat și căderea regimurilor dirijiste economic, cu excepția unor fantome precum Coreea de Nord sau Cuba. Liberalismul originar, capitalismul productiv și economia de piață cu adevărat liberă sînt mai actuale ca niciodată și, probabil, subiecte mai litigioase decît în zorii revoluției industriale. Problemele contemporane ale stîngii se leagă nu de aceste deziderate, de stînga și ele la origine, ci de un alt tip de capitalism, cel care produce discriminare socială și economică prin protejarea marilor averi și a marilor concerne multinaționale care nu mai produc de mult conform cu nevoile profund umane. Sau, dimpotrivă, de ceea ce Ion Iliescu numea capitalism de cumetrie, iar lumea anglo-americană – crony capitalism, cu alte cuvinte, accesul preferențial la contracte și resurse, prin diferite rețele mafiote, care includ cîrdășia cu statul și serviciile. Publicație globală, The Economist nu poate decît educa și inspira elitele dornice de bunăstare, din nenumărate țări emergente, la fel cum o făcea acum 150 de ani în Anglia, țara care a brevetat motorul cu aburi și, prin acesta, capitalismul.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
