Cum a stîrnit Vijelie vijelie la Conservator

Stau și mă gîndesc cîți din cei care țipă că manelele sînt inadmisibile pe scena Conservatorului au plătit vreun bilet la un concert de muzică clasică în ultima vreme, fie el și stelarul Enescu. Scandalul de acum cîteva zile, referitor la clipul filmat de Vali Vijelie cu studenţi la Conservator pe scena aceluiași Conservator, denotă ceea ce am putea numi un complex de inferioritate la scară socială, a întregii societăți românești, referitor la manele şi, în general, la romi. Probabil, știți ce s-a întîmplat: Vijelie a tras un fel de adaptare a nu ştiu cărui șlagăr internațional (cam șlagăr e cuvîntul, și nu hit), împreună cu tinerii de la Conservator, care poate fi găsită pe YouTube sub numele „De dorul tău“. Fără să mă pretind critic muzical, pot îndrăzni să spun că e o prostie. Vocea nu lipsită de calități şi patos a lui Vijelie e așezată pe un pat de melasă, o orchestrație ineptă, iar lucrurile sînt înrăutățite la producție şi masterizare. Proaste sînt, de altfel, și 99,99% din manelele care s-au cîntat vreodată și, probabil, se vor mai cînta de-acum încolo. Și-atunci, de ce i-aș lua lui Vijelie sau manelelor apărarea?

Nici nu o iau, neapărat, fiindcă nu am de ce. Vijelie a plătit și sala, și studenții și, cum trăim într-o democrație, ceea ce nu e interzis e permis. Problema e ostracizarea permanentă a manelelor și protestele țîfnoase împotriva manelizării („a României“, „a societății românești“, se tot spune), un fel de boală care cumva se transmite în ansamblul social prin muzică proastă. Raționamentul e la fel de stupid ca acela al bigoților, că rock-ul te transformă în satanist, sau cel al comuniștilor, că jazz-ul e o muzică decadentă, care exacerbează lascivitatea. Muzica poate să-ți placă sau nu, poate fi bună sau proastă, dar nu poate distruge o societate și nici pe dos. Altfel, de cîte ori am cînta „Deșteaptă-te, române“, s-ar umple străzile de protestatari și politicienii cu musca pe căciulă ar da fuga în păr la DNA ca să se autodenunțe. Cum spuneam, manelele sînt aproape fără excepție proaste, dar vina nu e a maneliștilor, ci a noastră. Dacă ne uităm puțin în istoria muzicii, vedem că destule din marile genuri s-au născut în gunoi. Jazz-ul a fost la origine un divertisment dintr-un cartier de prostituate din New Orleans, pentru a ajunge ulterior, la Chicago, favoritul gangsterilor, iar azi este, probabil, singurul gen tolerat alături de clasică, de către cei care împart muzica în înaltă și mai puțin înaltă. Tangoul s‑a născut, de asemeni, ca un dans și o muzică de cuțitari și femei ușoare, iar astăzi paternitatea lui, ca și a legendarului Carlos Gardel, și-o dispută două țări, Argentina și Uruguay. Rock-ul este și el o combinație a două tipuri de folclor umil, filonul mai puternic, al blues-ului de culoare, și cel alb, hilly-billy. Dar același rock devine spectaculos și candidat la un gen cu pretenții de-abia atunci cînd este importat în Anglia, peste Ocean, și tradițiile sînt revalorizate. Și exemplele de acest fel sînt nenumărate. De fiecare dată, sinteza s-a creat atunci cînd producția umilă, dar vitală, a minorității a început să intereseze o majoritate mai instruită, pentru ca ulterior să apară și valoarea estetică. În mod cert, tradiția cultă nu e suficientă pentru inovație. Genul acesta de deschidere ar trebui să-l avem și noi pentru manele.

Din păcate, exemplele de succes sînt prea puține și se numesc Shukar Collective, Romano Butiq sau Maria Răducanu, aceasta din urmă cînd revalorizează exploziv cîntece ca „Maria“. Manelele sînt, dimpotrivă, pentru noi un soi de inamic public, pe care‑l demonizăm asociindu-ul (chiar dacă nerostit) romilor, cînd, de fapt, nu trebuie să fii muzicolog ca să știi că e vorba de un colportaj balcanic, influențat și de romi, dar și de muzica fiecărui loc din această zonă, care se cheamă în Bulgaria cialga sau csalga, iar în Serbia, turbo-folk. Dacă am trăi într-o dictatură și am interzice, de mîine, manelele, ele nu ar înceta de a mai fi o parte din noi, fie că ne place, fie că nu.

De mai bine de 30 de ani, culturile mici au avut succes în muzica de topuri atunci cînd au reușit să construiască ceva atractiv pornind de la specificitățile proprii. Exemplul cel mai pregnant e al lui Goran Bregovici, care a reorchestrat și adaptat (mai aproape de rock, dar în orice caz cu producție bună și ansamble mixte de muzicieni valoroși) aproape numai piese de proveniență incertă, balcanică. Acum niște ani, într-un interviu, i-am spus că o bucată din piesa lui pe nume „Kalashnikov” se cheamă la noi „Ciocîrlia” și îi e atribuită lui Grigoraș Dinicu. Bregovici – absolvent de filozofie, că veni vorba – a dat din umeri indiferent și a comentat politicos: „Mă gîndeam eu că e ceva din România. Lăutarii sîrbi sînt mai lenți și mai jeluitori.“ Lhasa, Cesaria Evora, Ali Farka Touré și toți ceilalți muzicieni celebri care pot fi arondați genului world au creat același gen de sinteză ca Bregovici. Iar dacă sînteți fani înrăiți de muzică clasică și toate aceste exemple vi se par frivole, gîndiți-vă că Enescu a scris două „Rapsodii române“, iar Liszt, rapsodii, lieduri și romanțe ungurești. Credeți că au făcut-o din patriotism, ca să bage ceva pe gîtul Parisului, fiecare la vremea lui? Sau știind ce sînt, de fapt, cu adevărat? Scena9, un site pe care merită să vă aruncați ochii, a publicat un material în care studenții de la Conservator vorbesc despre ciubucurile pe care le fac cu diferite trupe de latino, rock, ­jazz – sau cu Vijelie. Termenul e întristător și sună ca pe vremuri, sub comunism, fiindcă nu e vorba de bacșiș adăugat la salariu, ci de muncă cinstită, chiar dacă nu la parametri astrali (numită de altfel în engleză gig). Probabil, disprețul pentru astfel de lucruri este moștenit de la muzicienii mai în vîrstă, spălați la creier de comunismul pentru care astfel de lucruri erau ilicite, și nu muncă. Or, viața unui tînăr muzician e destul de grea: mie, acum cîțiva ani, mi-a văruit casa un student la trompetă. Uitîndu-mă în urmă, aș prefera să-l văd la Vijelie în orchestră, unde rezultatul ar fi, oricum, mai bun.