Harta şi refectoriul
Dacă ați fost în vacanță în Antalya sau ați auzit cîte ceva despre dezvoltarea frenetică a zonei din ultimii ani, s-ar putea să fi remarcat un lucru: regiunea este un Disneyland pentru adulți, de dimensiunile unui județ. Iar motivul pentru care turismul de litoral turcesc are atîta succes e un gen de virtualizare fizică, pentru uzul mai puțin amatorilor de Internet.
Un autocar cu ziariști români care mă conține și pe mine se apropie de hotelul‑destinație de pe malul mării, după ce a traversat Turcia bifînd Istanbulul, Cappadocia și Konya. Undeva în dreapta, deocamdată departe, apar un soi de turle oval-rotunjite și presa opinează, căscînd, că ar fi vorba de o ditamai moschee, pe stil nou, Erdogan, plantată între construcțiile de agrement din zonă. Ajunși la hotelul nostru, flămînzi de wi-fi‑ul care te face nostalgic după România în aproape orice altă țară, deslușim sensul clădirii imense care se află chiar vizavi de noi, în denumirea rețelei interzise: Siam, numele vechi, cu parfum de monarhie și palate exotice, al Thailandei.
Ca și alte resort-uri cu alte teme din zonă, Siamul din Antalya e o realitate paralelă, un dreptunghi imens raportat la proporțiile normale ale unei construcții, dar finită. Clarifică sensul anglicismului marcat cu italice mai sus: dacă din manualul de engleză aflasem pe vremuri că resort e stațiune turistică, aici – și în alte zone care aplică cu succes principiul all-inclusive – se dovedește că e de fapt un megahotel, o proprietate privată de proporții mari, în interiorul căreia te miști ca-ntr‑un paradis sintetic odată ce ai plătit – ieftin, raportat la ceea ce ți se oferă cantitativ – privilegiul de a-ți plimba avatarul de Second Life pe harta respectivă.
Resort-urile sînt imense, dar tranșant limitate de garduri și ziduri. Odată ce ieși din împrejmuire, dai peste cele mai bizare lucruri, de la capre la șantiere care creează alte realități la scară, casele țărănești ale locuitorilor din regiunea Antalya și altele. Avatarul tău e un fel de prizonier de bunăvoie în resort, prin prețurile care explodează imediat ce depășești marginea hărții și încerci să cumperi ceva diferit de ceea ce ți se oferă, pe gratis, înăuntrul ficțiunii pentru care ai plătit în avans.
Iar ceea ce ți se oferă e mai ales mîncare, în cantități uriașe, de calitate acceptabilă spre bună, fără sofisticării gastronomice. Plicticoasă pentru gurmanzi, de vis pentru incompetenții făcători de turism din România. Ficțiunile all-inclusive sînt de fapt uriașe refectorii în care singurul simț pe care te poți bizui rămîne gustul. Restul e încurcat, mutant, butaforic, dar minunat pentru copiii pe care, dacă-i ai, diferiți animatori ți-i preiau în grijă și îi antrenează în jocuri de grădiniță toată seara. Asta pentru ca, la o bere, mintea ta obosită să caute, ca o antenă de wi-fi bezmetică, sensul unei realități infra, aflate sub cea de care ai fugit în vacanță, dar, cu siguranță, în altă parte decît pe harta despre care Houellebecq și Korzybski te învață că nu e teritoriul. Camerele all-inclusive sînt, de regulă, pur și simplu funcționale, deloc spectaculoase, un fel de chilii în care te retragi după ce ai participat la ritualul mesei fără sfîrșit și fără ore de mic dejun, prînz și cină. Mîncatul e, la all-inclusive, un fel de răzbunare pe harta care te-a înghițit și pe care încerci s-o înfuleci la rîndul tău.
La cîteva zeci de metri de restaurant, marea se-nșiră ca un fototapet. Dar ca să ajungi la ea trebuie să reziști diferitelor tentative de seducție constînd în tarabe cu înghețată sau oferitori de fructe gratuite ambulanți. Și, oricum, între tine și linia țărmului mai e o variantă la scară a acesteia, faimoasa piscină. A fost inventată din motivele practice, că fundul mării reale e cam accidentat și, în plus, de pe plajă nu poți chiar să întinzi mîna pentru ca să culegi cu ea o prăjitură din cornul abundenței. Dar are sens și din motive de coerență a hărții: e apă luată în captivitate și domesticită, pentru nevoile tale, lipsită de largul periculos în care te poți îneca.
Prestige Tours, organizatorul excursiei de presă, ne-a dat acces de grad zero la cea mai nouă ficțiune turistică din zonă, încă nedată în folosință. Rixos World, ultimul hotel din lanțul turcesc de lux, e un fel de verigă lipsă dintre Vittoriano și Casa Poporului, decorată cu statui romane, două cvadrigi de pe două Porți Brandenburg la capete și niște cupole care aduc aminte vag de O mie și una de nopți la ceea ce aș putea numi capetele capetelor: toată chestia are și două aripi laterale, bonus, dincolo de cvadrigi. Un împărat roman pe care eram prea adormit ca să-l identific pîndește la intrare, călare, amenințînd să te calce pe autocar dacă nu ești turist cuminte. Niște basoreliefuri monumentale ți-aduc aminte de faptul că Mahomed al II-lea s-a considerat continuatorul Bizanțului și, deci, al Romei după ce a cucerit Constantinopolul și că visul imperial reapare azi, în vremurile lui Erdogan. Undeva, sus, pe friză, un fel de îngerași gnostici, egali ca niște clone, se zbat ca niște musculițe de oțet.
Înăuntru, decorul se schimbă total. E un hotel pentru copii cuminți și bunici milionari, în care numerele camerelor sînt scrise pe un fel de căști de legionar din plastic. Interioarele sînt colorate, iar pe holurile centrale, cîteva oglinzi de bîlci te deformează în diferite moduri. Din centrul hotelului atîrnă niște acadele roșii și verzi, de vreo zece-cincisprezece metri, pe care ai putea să le culegi și să le mănînci dacă ai fi împăratul călare din fața clădirii. În camere sînt televizoare în care principiul 3D-ului a fost deturnat pentru uzul familiilor bunic-copil: două perechi de ochelari te lasă să vezi două emisiuni diferite, în același timp, pe același ecran, fiecare cu căștile proprii pe urechi.
În spatele hotelului e un șantier care va fi cel mai mare parc de distracții din Univers. Va conține o pădure și alte chestii pe care le-am uitat. Dacă te uiți afară, vezi capitelurile corintice ale coloanelor, prea dese și masive pentru orice structură de rezistență, dar exponate în sine pentru orice plod fermecat de povești cu legionari sau proprietar miliardar care se visează Traian.
Hotelurile turcești au o soluție ingenioasă pentru conectarea la Internet: trebuie să bați în calculator sau mobil numărul camerei și data nașterii, pe care ai dat-o deja. E genial, numai că la noi n-a funcționat niciodată. Oamenii de la recepție nu se obosesc să introducă datele de naștere și o fac doar la cerere, după ce te-ai deplasat patru etaje și cinci butaforii de hartă pînă la ei, din chilia ta. Probabil, foarte puțini turiști le cer așa ceva. La ce le‑ar trebui, într-o altă realitate?
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
