Presa supravieţuieşte pe Internet
Probabil dumneavoastră, cei care ne citiți azi pe Internet, sînteți aceiași care ne citeați acum zece sau douăzeci de ani pe hîrtie – și cam la fel, cititorii întregii prese. Problema e că ea, presa, s-a schimbat în acești ani, și nu în bine. Dincolo de asaltul mogulilor și mai apoi al politicienilor, principalul motiv sînt banii.
Acum zece ani, tabloidul Libertatea avea o audiență de 1,4 milioane de cititori pentru ediția de tipar. Ultimele date publicate de Biroul Român de Audit al Tirajelor, care grupează în premieră, sub numele de Audiențe 360, cititorii pe hîrtie și cei de pe Internet, înregistrează în dreptul aceluiași titlu cam 1,1 milioane de persoane. Dintre ei, numai vreo 350.000 mai citesc ziarul de hîrtie, dar una peste alta se poate spune că Libertatea și-a păstrat o mare parte din cititori. Rezultate de același fel se văd și în restul pieței. Adevărul, de exemplu, are 131.000 de cititori pe hîrtie și restul, pînă la 672.000, pe Internet. A reușit performanța să-și mute aici cam 80% din public, în timp ce Libertatea a făcut același lucru cu 70%.
Din acest punct de vedere, presa ar putea să se laude că a supraviețuit crizei. Însă problema e, cum spuneam, la bani. În 2008, presa scrisă primea cam 82 de milioane de euro din reclamă. În 2016 va avea, conform estimărilor Media Fact Book, 14. La asta se adaugă pierderile pentru vînzările la chioșc sau prin abonamente: prin 2008, Libertatea – liderul pieței – ajunsese să depășească 300.000 de exemplare vîndute. E drept, azi aceeași Libertatea mai vinde în jur de 52.000 de exemplare pe zi, dar majoritatea ziarelor se zbat cu vînzări de cîteva mii. Și cum, dacă cititorii s-au dus pe Internet, banii nu s-au luat după ei? Ei bine, nu. E drept, tot Media Fact Book estimează publicitatea în 2016, pe Internet, la 64 de milioane de euro, în timp ce, în 2008, pe Net erau doar 16 milioane. Însă majoritatea banilor se duc către Google sau Facebook și nu la publisher-ii noștri. Efectele celor de mai sus pot fi enumerate pe puncte.
● Publicitate agresivă/mascată. Vă enervează bannerele și pop-up-urile? Site-urile românești de conținut le includ de nevoie: dacă refuză astfel de lucruri, banii se duc către Google. Reclamele intruzive sînt inevitabile într-o piață în care cei care plătesc dictează, și ei nu mai sînt cititorii, ci brand-urile. O altă față a fenomenului e așa-numita publicitate fără „P“. Multe dintre site-urile românești sînt pline de diferite servicii făcute unor brand-uri sau oameni, bonus la campanii intruzive sau nu, dar clasice. Lucruri de felul ăsta puteți detecta și în unele ediții tipărite.
● Site-urile petardă. Am scris despre cei care trăiesc din enormități gen „limba dacă e strămoașa limbii latine“. Există însă și varianta „site-uri de știri“, finanțate în realitate de partide și politicieni. Ceea ce e pe Net mic, vocal, se referă la politica internă și atacă doar un anumit partid vine, de regulă, de la celălalt.
● Churnalism. Am mai folosit acest cuvînt de import din SUA. Se referă la regurgitarea rapidă a informației care vine în redacție, fie ea comunicat de presă sau știre apărută pe alt site. Jurnaliștii nu mai au timp să își facă meseria așa cum ar dori – și unii dintre ei nu (mai) știu măcar cum ar trebui să o facă. Înghit pe nemestecate mulțimea de e-mail-uri și conferințe de presă, fără să mai construiască pe baza lor.
● Accentul pe știri. Chiar și atunci cînd e vorba de materiale valide, acestea sînt cel mai des știri. Știrea e cel mai puțin costisitor gen jurnalistic și e disponibilă în cantități mari în noua paradigmă de comunicare, în care jurnalistul e bombardat din toate părțile cu comunicate. Investigațiile, materialele narative, interviurile muncite și altele nu merită osteneala, pur și simplu, din punctul de vedere al majorității redacțiilor.
● Cantitatea. Puțini cititori ar consuma o sinteză restrînsă, serioasă, din actualitatea zilei. Cele care produc trafic sînt sutele de știri (sau pseudoștiri) difuzate de fiecare site românesc mare în fiecare zi. Și, mai mult, fiecare din aceste (pseudo)știri poate fi asezonată cu un banner lucrativ.
● Titlurile gen „Vezi aici“ sau „N-o să-ți vină să crezi“. Le știm foarte bine și e destul de clar despre ce e vorba. Ajunge să adăugăm doar că ele te obligă să intri pe pagina cu materialul, ca să mai generezi o afișare, nu atît de conținut, cît de banner.
● Tabloidizarea. Ați remarcat că site-urile cotidienelor arată mult mai fistichiu decît vechile ediții de hîrtie. Ceva s-a rupt între brand-ul-mamă și online în momentul în care departamentul de Internet a trebuit să producă trafic. A făcut-o cum o face toată lumea, cu mondenități, crime și așa mai departe. De aici o depoziționare a brand-ului, care a crescut pe Internet cum a dat Dumnezeu.
● Amestecul brand-urilor. Ceva de felul ăsta se întîmplă și de la un brand la altul. Știți că în mai toate site-urile mari găsiți trimiteri la alte site-uri. Fie că e vorba de același grup media, fie că, mai nou, apar parteneriate, trimiterile de acest fel produc trafic. Problema e că lucrurile promovate astfel sînt tot ieftine şi în felul ăsta identitatea fiecărui brand media e încă o dată distrusă.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
