Donald Trump folosește atît de mult Twitter-ul, încît nu mai era nevoie de gafa cu „covfefe“ pentru ca toată lumea să știe asta. Ironizat de presa liberală pentru această apucătură, bizarul președinte în exerciţiu al SUA are totuși beneficii reale de pe urma acestui gen de comunicare, tocmai pentru felul în care, în realitate, nu comunică.

Ca să ne dăm seama de ce și cum face Trump ceea ce face, trebuie să ne uităm puţin la contul lui, @realDonaldTrump. Să începem cu un lucru notoriu, acela că Trump postează pe contul propriu de Twitter și nu pe cel oficial, al Casei Albe (POTUS – abrevierea vine de la President of the United States și a fost folosită pentru prima oară în 1895 la telegraf, dacă sînteţi curioși). Care sînt motivele? În primul rînd, păstrarea contului a fost o știre în sine, chiar dacă din categoria „nu spune prea multe“, care, veţi vedea, îl caracterizează pe Trump. În al doilea rînd, un cont personal înseamnă chiar comunicare personală, opusă celei instituţionale, or, acest gen de comunicare e tot mai căutat pe reţelele sociale și, în general, în lumea în care trăim.

Dar, cu siguranţă, Trump are o raţiune în plus de a face așa ceva, oarecum ideologică – în măsura în care putem vorbi de ideologie în cazul contradictoriului președinte american. Trump și-a construit succesul, demagogic, pe o presupusă relaţie directă cu electoratul său, acea Americă profundă supărată pe – și nebăgată în seamă de – administraţie, birocraţie, establishment-ul politic. Un președinte care vorbește direct cu tine, în nume propriu, sugerează, din punctul de vedere al unui asemenea alegător, și unul eventual dispus să te ajute și să te asculte.

De regulă, Trump postează mult, repede și des, de cîteva ori pe zi. E de notorietate incidentul din 31 mai, cu „covfefe“, cînd această greșeală – probabil în loc de „coverage“ – a stat vreo două ore pe contul președintelui american. Greșeala a fost mega-ironizată, nu numai pe Twitter, ci inclusiv în Camera Reprezentanţilor, unde democratul de Illinois Mike Quigley a propus un așa-numit „amendament COVFEFE“, de la Communications Over Various Feeds Electronically for Engagement Act, care propune clasificarea tweet-urilor lui Trump în chip de comunicări oficiale și păstrarea lor în Arhivele Prezidenţiale. De altfel, Casa Albă afirmase oricum că acestea reprezintă poziţii oficiale. Dar, oricum, greșeala aceentuează caracterul personal și spontan al comunicării, din punctul de vedere al fanilor, oricît a susţinut Sean Spicer, purtătorul de cuvînt al Casei Albe, că „președintele și un mic număr de oameni știu exact la ce s-a referit“.

La capitolul conţinut, o bună parte din tweet-urile lui Trump sînt un bun exemplu de ceea ce se numește post-adevăr, în accepţiunea de enunţuri emoţionale, repetitive, mai degrabă indiferente la adevăr decît mincinoase. Cîteva exemple recente:

„Democraţii vor să distrugă reducerile de taxe, sistemul de sănătate eficient și securitatea graniţelor.“

„În ciuda Vînătoarei de Vrăjitoare (Trump numește astfel investigaţia referitoare la faptul că a demis directorul FBI – n.n.), indicatorii economici și cei referitori la locuri de muncă sînt foarte buni. Mai puţine reglementări, mai multe job-uri și mai mult entuziasm!“

„Camp David e un loc special. E o onoare că mi-am petrecut week-end-ul acolo.“

„Tocmai m-am întors din Wisconsin. O zi minunată, oameni minunaţi!“

Primul exemplu e un proces de intenţie evident, care pică testul minimului bun-simţ. A prezenta democraţii americani ca pe o conjuraţie malefică e o prostie evidentă, dar care zgîndăre emoţiile unui anumit gen de alegător. E o minciună, dar numai într-o oarecare măsură, fiindcă nu vorbește despre ceva factual, petrecut la timpul trecut. Al doilea tweet citat cuprinde o descriere atît de vagă a indicatorilor macro, încît, din nou, poate fi vorba despre orice. Dar, mai ales, se încheie cu ceva despre care nu știi exact – și ambiguitatea e probabil intenţionată – dacă e o propoziţie nominală constatativă sau un îndemn, la timpul viitor.

Ultimele două exemple sînt post-adevăruri tipice, cu o consistenţă politică zero. Trump creează vag impresia că e activ și aplaudat în ceea ce la noi se numea „vizitele de lucru ale tovarășului“, cu mijloace mai economicoase decît TVR-ul, Twitter-ul de pe vremuri al lui Ceaușescu. De notat oralitatea stilului, adjectivele care arată ca niște clișee în scris, dar se aud ca niște epitete într-un discurs bine frazat: „special“, „minunat“, „minunaţi“.

Dar, cum bine remarcă Z. Byron Wolf de la CNN, spunînd atît de multe și atît de puţin în același timp, contul de Twitter al lui Trump e relevant și, sau mai ales, prin ceea ce nu spune – de pildă, referiri la moartea unor militari americani în Afganistan. Explicţia acestui fapt se leagă chiar de un tweet prezidenţial:

„Fake News Media (Trump numește astfel mai toată marea presă americană, de orientare, e drept, liberală – n.n.) detestă faptul că folosesc ceea ce se dovedește a fi foarte puternica mea reţea de Social Media – peste 100 de milioane de oameni! Pot să-i ocolesc.“

Analiștii independenţi au numărat în jur de 60, și nu 100 de milioane de follower-i pe diferitele platforme ale lui Trump, dar asta contează mai puţin. Trump are în jur de 53 de milioane de urmăritori pe Twitter și mult mai puţini pe alte canale. Și își folosește contul personal, desigur, exact așa cum dorește. Metoda nu e brevetată de el, o știm și din încăierările de pe Facebook – reţea dominantă la noi, spre deosebire de SUA – ale unor politicieni gen Traian Băsescu sau Victor Ponta. Reţelele, în general, oferă politicienilor un mare avantaj: iniţiativa comunicării. Pe Facebook sau Twitter nu aștepţi să fii căutat, și mai ales incomodat cu întrebări și subiecte spinoase, de presa instituţională. Spui ce vrei, cînd vrei, cu beneficiul că vechea media, pauperizată și pusă în dificultate de noile mijloace de comunicare, va fi dispusă destul de des să te citeze.

Dar de ce nu și-ar lua președintele twitterist la întrebări celebrele Fake News Media, adică MSNBC, New York Times și toate celelalte mari instituţii ale jurnalismului american? Un articol publicat prin martie de New Yorker arată că acestea nu au cînd sau cum. Acolo, Andrew Marantz povestește că presa cu reputaţie începe să aibă tot mai puţin acces la președinte, prin invitarea la briefing-uri a unor bloggeri și brand-uri media minuscule și nu tocmai respectate, dar prietenoase cu președintele. Componenţa și așezarea jurnaliștilor la briefing-urile prezidenţiale sînt o afacere îndelung negociată și foarte clar stabilită, dar Trump și echipa lui de comunicare au bulversat cu totul ordinea tradiţională, reducînd accesul presei critice în favoarea unor ridicători la fileu care îi dau ocazia lui Trump să spună ce și cum dorește.

Aţi putut vedea ceva de genul ăsta chiar la conferinţa de presă comună a lui Donald Trump și Klaus Iohannis. După ce Trump îl ironizează pe Dave Boyer de la Washington Times, iar Iohannis zîmbește deplasat, președintele american cere întrebări pentru omologul său român, lucru care automat mută discuţia către relaţiile bilaterale și NATO, scăpîndu-l pe Trump de subiecte mai presante și mai interesante pentru publicul american, ca mărturia lui James Comey, directorul demis al FBI. În spaţiul creat, cea care marchează un punct e chiar Ramona Avramescu de la TVR, care reușește să obţină de la Trump angajamentul faţă de Articolul 5 din Tratatul NATO, care mobilizează militar SUA în cazul unei agresiuni împotriva uneia din ţările aliate. Episodul e consemnat de BuzzFeed laudativ: „Această reporteră a obţinut de la Trump ceea ce n-au reușit să obţină nici liderii NATO“, cu referire la întrunirea anterioară, din Polonia, a Alianţei.

Spaţiul de manevră pe care l-a avut presa românească (ca și Iohannis) merită remarcat, chiar dacă nu știrbește cu nimic meritul Ramonei Avramescu. Ar fi de reflectat cîtă greutate are această declaraţie în cazul unui președinte care obișnuiește să se contrazică sau să se răzgîndească și spune lucruri grave în contexte mai puţin formale – ori pe dos. Fiindcă, în orice caz, adevăratul Donald Trump e pe Twitter, chiar dacă adevărul se referă, în cazul lui, la inconsistenţă și la omiterea chestiunilor de interes public. În articolul amintit, Andrew Marantz de la New Yorker se întreba dacă Trump trollează presa de la Casa Albă. Da, așa cum a făcut-o cu Dave Boyer, dar, cu siguranţă, @realDonaldTrump își twitterizează conferinţele de presă. 

Iulian Comanescu este analist media.