Partidul şi televiziunea

Felul cum s-a democratizat audiovizualul românesc arată că tehnologiile sînt deasupra oamenilor și a intențiilor politice și că mașinațiunile unui om sau ale unui partid ajung să se întoarcă împotriva acelorași, prin forța biților de calculator și a undelor radio. Dar victoria lui Heinrich Hertz asupra lui Ion Iliescu a fost una cu urmări triste. 

Ca să vedem că e așa, ajunge să facem un exercițiu darwinist, pornind de la rădăcina arborelui evolutiv. Ea se numește desigur TVR, acel TVR care dobîndea în 1989 o aură simbolică, în chip de centru de putere în timpul Revoluției, pentru a deveni, imediat, o dezamăgire uriașă pentru noi, cei tineri pe vremea aceea și anticomuniști atunci ca și acum, din motive de casete încuiate în fișete în loc să fie difuzate și de ceață care nu permitea transmisia mitingurilor anti-FSN.

Arborele începe să se ramifice de-abia de prin 1992, odată cu apariția Consiliului Național al Audiovizualului și a legii pe care acesta trebuia să o aplice. Conjurat azi, inclusiv de intelectuali de marcă, să facă ordine în mizeria de pe televiziunile așa-zise de știri, el, CNA-ul, a fost încă de la începuturi un factor frenator pentru piața TV. Cei care cer decizii radicale și puteri sporite pentru CNA ar trebui să țină cont de faptul că, pînă în prezent, această instituție controlată de politic chiar prin legea de funcționare împarte licențe „cui trebuie“, chiar dacă licențele nu mai sînt nici atît de puține, nici atît de dorite ca pe vremuri.

Pe atunci, CNA-ul avea în grijă trei licențe naționale, dintre care două erau deja la TVR, și o mulțime de licențe locale. A treia licență națională ar fi trebuit să revină unui post privat, dar a fost păstrată pînă cînd a ajuns să nu mai valoreze două parale. Ultima dată cînd am auzit de ea, se făceau niște teste pentru digitalizare, pe un așa-numit Canal 54.

Ca să înțelegeți cum stăteau lucrurile în acei ani, prin 1996 sau 1997, pe cînd lucram la PRO TV, ne-am trezit în redacția de la matinal cu o reporteră nouă, total incompetentă. Am aflat apoi că e nepoata fesenistului Titus Raveica, primul președinte al CNA, și că trebuie să o suportăm. Am auzit că în ziua de azi e pe la emisiunea lui Mihai Gâdea: fiecare primește ce merită, pînă la urmă.

Și-atunci, cum de avem televiziuni private naționale ca PRO TV sau Antena 1? Dacă ați prins anii ’90, vă amintiți cum PRO TV-ul anunța pompos lansarea „stației locale“ din Tîrgu Mureș sau Sinaia. Cu alte cuvinte, PRO TV-național a fost un conglomerat de licențe locale. Multe, cîteva zeci, la fel ca și Antena 1. Despre Adrian Sârbu și Dan Voiculescu se pot spune multe, mai puțin faptul că au fost primiți cu brațele deschise în spectrul radio, de FDSN-ul/PDSR-ul acelor ani.

În 1993 a apărut Tele 7 abc, în 1994, Antena 1, iar în 1995, PRO TV. În paralel, din lipsa licențelor naționale, a banilor și a know-how-ului în materie de televiziune, în România se extindea un alt fenomen: cablul. Care a început de regulă ca inițiative ale unor mici întreprinzători capabili să dea filme de VHS întregii scări de bloc, dintr-o debara. Ulterior, întreprinzătorii s-au aglutinat în companii în toată puterea cuvîntului, care s-au numit Kappa sau Astral (cel de-al doilea a înghițit-o pe prima, pentru a fi preluat, la rîndul lui, de gigantul global pe nume UPC).

Cablul satisfăcea în primul rînd nevoia de entertainment a publicului românesc, dar mai realiza ceva: ducea eficient orice stație autohtonă, cu relevanță politică (și eventual propagandistică), din locul în care emitea (Bucureștiul, mai ales) în livingul telespectatorului, situat oriunde în România.

Înapoi pe piața TV propriu-zisă, anii 2005-2007 au însemnat o explozie de posturi TV, din motive de diminuare a investiției de pornire, datorită progresului tehnologic. Campionii au fost un Sorin Ovidiu Vântu sau Dan Voiculescu (care avea la un moment dat vreo șapte opt posturi TV), dar fantome gen Zeus TV a lui Luis Lazarus sau Giga TV a lui Gheorghe Ștefan-Pinalti ne mai bîntuie încă. Gunoiul benign, gen TV H, sau malign, gen Inedit TV de astăzi sînt moștenitoarele directe ale acelor vremuri. Așa am ajuns la o piață audiovizuală fragmentată și la pachete de bază care oferă în jur de 100 de canale TV pentru cîțiva euro. Plus o țară în care televiziunea se consumă prin cablu – cu totul diferit față de alte țări, de la Marea Britanie la Republica Moldova, unde televiziunile emit și sînt recepționate mai ales prin bătrîna antenă terestră. Tipul de licență (locală, națională, de emisie terestră sau numai de cablu) a început să nu mai conteze, iar tentativa FDSN/PDSR/PSD de a gîtui piața TV s-a întors împotriva lui, fiindcă evoluția tehnologică a generat segmente de piață noi, imposibil de anulat – fie și numai prin restricții legale. Partidul a vrut să ne dea prea puțină televiziune, dar noi, telespectatorii, ne-am ales cu prea multă.

În 2012, la aniversarea de 20 de ani, CNA-ul se lăuda cu 750 de televiziuni și 3.727 de rețele de cablu. Habar n-am cîte posturi mai avem în 2018, dar în mod evident, piața TV din România e democratizată pînă-n pînzele albe, din punctul de vedere al emitenților de mesaj. Pentru noi, pretențioșii, cel mai bun post TV din România începe însă să fie Netflix, mai ales că mai nou difuzează și show-uri cu relevanță, precum cel al lui David Letterman.

Astăzi, dreptul la liberă exprimare nu mai e o problemă. Problema e excesul de exprimare, pe care nu-l poți rezolva prin restricții legale. Acesta duce la ceea ce Alvin Toffler numea information overload, iar David Shenk, data smog. Vreți să scăpați de el? Mergeți pe Internet, pe recorder.ro. Și faceți un exercițiu mental: ce televiziune din România ar găzdui o emisiune cu astfel de reportaje? 

Iulian Comanescu este analist media.