Întîlniri și așteptări
Se mai întîmpla ceva în vremurile mai vechi, cele de dinainte de anii 2000, să zicem. Timpul nu numai că trecea mai încet, cum se tot spune și se tot dovedește, ci mai molcom și fără atî-tea farafastîcuri.
De pildă, atunci cînd te întîlneai cu cineva. Să zicem că era vorba de o persoană de sex opus, în adolescență. Întîlnirea devenea un eveniment remarcabil, pentru care te pregăteai cu mult timp înainte: te gîndeai cu ce să te îmbraci și cum să te porți, dezbăteai cu apropiații. Desigur, toate astea se întîmplă și acum. Și acum mai poți împrumuta o rochie de la o prietenă dacă nici una dintre ale tale nu corespund. Sau măcar o bijuterie. Repet, tot ritualul ăsta de pre-dating e valabil și în zilele noastre. Diferența era doar că întîlnirea propriu-zisă ți-o stabileai cu nu știu cît timp înainte, dar, pînă la ea, nu prea mai vorbeai cu respectivul. Două săptămîni, să zicem, fierbeai într-o așteptare, precum în poeziile kitsch-ului dulce, cînd chinuitoare, cînd exaltată. Desigur, în tot timpul ăsta, tricotai varii scenarii în jurul ființei dorite: cînd ți se părea că vei fi, cu ea, în al nouălea cer, cînd că nu va ieși nimic. Nu se prea punea problema, mai ales dacă era cineva mai nou, să-i dai o sută de telefoane înainte, ca să vezi în ce ape se scaldă, oricît ți-ai fi dorit.
Telefonul, în primul rînd, se folosea cu parcimonie, nu numai pentru că avea cuplaj și pentru că se ridica nota de plată (nu aveai minute nelimitate în nu știu ce rețea după nu știu ce oră), dar și pentru că era un „bun comun al întregii familii“ (una din formulele de lemn ale epocii): era plasat de obicei în sufragerie, la vedere, și rar avea un fir atît de lung încît să ajungă și în celelelalte camere. Rar existau două aparate. Așa că, în cea mai mare parte a timpului, ca să dai de persoana iubită, sau măcar dorită, trebuia să ai de-a face cu întreaga familie. Trebuia să treci de proba vocii mamei lui, ușor înțepată, care punea întrebarea fatală: „Cine-ntreabă?“. (Asta dacă nu erai atît de îndrăzneață sau de politicoasă ca să te prezinți întîi.) Nu puteai să suni de pe ID ascuns doar ca să-i auzi vocea. Desigur, puteai să suni și să ai norocul să‑ți răspundă chiar el, dar era totuși o loterie.
Întîlnirea planificată cu destul timp înainte se apropia. Era și o notă oarecum festivă în aceste dates, notă care implica, în cazul fetei, măcar o bluză albă, dacă nu și o fustă gen Fondul Plastic; iar în cazul băieților, de multe ori (mi s-a întîmplat), un costum „de bun“ și o floare. Nu se ieșea oricum duminica la cofetărie și la film, nu orice mamă te-ar fi lăsat să ieși din casă și să te faci de rîs. Chiar una dintre mamele care, altfel, țipau după tine în capot de la balcon să vii odată la masa ce, oricum, se simțea în aerul impregnat cu miros de chiftele.
Te duceai la locul întîlnirii, cuminte. De multe ori, la ceas, la Universitate. Te așezai într-un colț, să nu bați prea tare la ochi, și așteptai tăcut. Pe lîngă tine se mai foiau și alții care practicau același sport. Îți ajustai fusta pe care ți-o învolbura vîntul, părul așijderea și mina, care nu trebuia să pară anxioasă. Dacă ajungeai mai devreme, apăreau îngrijorările: Dacă nu vine? Ce fac și cum mă port dacă nu vine?
Primul gînd era ca, în cazul ăsta, să te retragi cu demnitate de la locul faptei. Să nu fii o victimă. Să pleci de acolo ca și cum nici usturoi n-ai fi mîncat, nici gura nu-ți mirosea, ca și cum ai fi fost un “simplu cetățean“ ce s-a nimerit pe acolo într-o plimbare aleatorie. Asta dacă nu venea.
În caz că venea, dar mai tîrziu, tot nu era prea OK. Strategia era să te dai mai încolo, într-un loc din preajmă de unde nu prea puteai fi văzut, și să apari după ce ar fi apărut celălalt, cerîndu-ți scuze că a întîrziat. Prejudecățile vremii oricum spuneau că fata trebuie să ajungă puțin după băiat.
În orice caz, nici unul, nici celălalt nu‑și puteau da SMS-uri dacă întîrziau, și nici nu-și puteau trimite emoticoane cu fețe plouate ori spăsite. Nu puteau da check-in pe Facebook și nici nu puteau vedea, tot acolo, pe unde se mișca celălalt. Puteai, cel mult, dacă aveai fise și dacă se nimerea vreo cabină telefonică prin preajmă, să te încumeți să-l suni pe respectivul, evident acasă. Acasă de unde, cel mai probabil, plecase și ori nu răspundea nimeni, ori răspundea mama lui, care nu era sigur că știa de întîlnire.
Deci, pînă la urmă, tot ceea ce puteai face era să aștepți. Stăteai nemișcat în frig sau pe căldură, bătut de soare, vînturi sau ploi, și vedeai, pur și simplu, ce urma să se întîmple. Nu doar că nu puteai controla lucurile, ci nici măcar nu puteai fi informat în ce le privește, cum ești azi. Erai singur, cu gîndurile tale, cu fricile și speranțele tale. Și, culmea, pe atunci, pentru că nu aveai alternativă și nici nu-ți trecea prin cap că ai putea avea, erai destul de OK cu asta. Comunicarea și informația nu erau – și nu puteau fi, decît într-o anumită și limitată măsură – priorități pe lista ta.
