Cartea şi mîrţoaga
„Ştiu că sînt prost, dar cînd privesc în jur, prind curaj.“ – Ion Creangă
Bănuindu-mi gîndul ascuns, consoarta mă ia la întrebări: de ce eşti aşa de grăbit să debutezi cu acest volum? Şi, mai ales, să-l publici într-un moment neprielnic? Sîntem în plină recesiune, mai poţi aştepta. Nu vezi că în vremuri de criză totul stagnează, nimic nu se vinde? În ce să investeşti? În literatură? E pe ducă! Intră într-o librărie să vezi peste cîţi amatori de carte ai să dai. Arunci banii pe apa sîmbetei. Nu vei cîştiga nimic! Şi mai e ceva: fiind primul volum pe care vrei să-l publici, dacă dai în bară, să-ţi iei adio de la gîndul că vreo editură s-ar interesa în viitor de autorul Emil Belu. Mai bine mi-ai lua mie un diamant. Ar fi o investiţie mai bună.
Ei, aici mi-a sărit ţandăra! La ce ne trebuie diamant, ma chérie? Dacă am nevoie să tai un geam, mă duc la un atelier specializat, fac eu pe prostul. La ce bun să mai dau banii pe un lucru inutil, un diamant, pe care cine ştie cînd îl voi folosi? Cînd am spart noi un geam, o oglindă? Arunc a doua oară banii pe apa sîmbetei, cum şi tu mi-ai zis!
Bolovane – mă apostrofează din chenarul uşii colega de dormitor –, credeam că eşti mai inteligent! Ai auzit de diamantele Shimansky? Mai gîndeşte-te, ar fi o investiţie mai bună. Nu unul prea scump, unul mai modest, să nu îmi sară vreun hoţ la beregată!
Sigur că ştiam de renumitele diamante Shimansky. Le-am văzut prima dată într-o vitrină în Berlinul de Vest la începutul anilor ’90, nu mai ştiu pe care Strasse, le găseşti, de altfel, în marile magazine de bijuterii din Montréal în aceeaşi lumină năucitoare, care îţi urcă instantaneu cota de generozitate, deschizîndu-ţi automat portofelul. Dar de diamante îmi arde mie acum, cînd mă chinui să-mi public broşura?
Am căzut pe gînduri! Nu aş zice că nu are dreptate consoarta, dar cînd „damblaua“ literară trece în registrul acut, nu mai am cale de întoarcere. „Singura modalitate de a scăpa de o obsesie“ – zice Cioran – „este să o adînceşti pînă la capăt“ – adevăr la care subscriu şi pe care nu e zi să nu-l pun în practică, adesea în detrimentul meu. Legat de bunăvoie la „ieslea“ literaturii, înţărcarea mi se pare de neconceput!
Am, totuşi, trei motive să persist în eroare.
Primul motiv
Poate cartea va avea succes, dau lovitura! Cozi interminabile la librării, telefonul sună ca la gară, busculade zilnice la scara blocului pentru autografe, paparazzi agresivi să prindă un instantaneu, iar tu, ma chérie, nu ştiu cum te vei descurca sub canonada întrebărilor privind viaţa şi creaţia maestrului. Revistele literare îmi vor consacra articole elogioase, televiziunile vor cere interviuri peste interviuri, ba chiar o „vizibilitate“ internaţională fără precedent mă va propulsa pe o orbită culturală pe care nici în vise nu o bănuiam. Iată unde te duce geniul! Nu sînt capabil de un bestseller, gen Harry Potter, recunosc, dar ceva pe aproape, cu siguranţă! Nu ne-ar strica un mic iaht ancorat la Nisa, un teren de tenis în spatele vilei pe care o vom construi după gustul nostru, voiaje în toată lumea, party-uri dese şi prelungite, ba chiar o vizită făcută astronauţilor de pe Staţia Orbitală. La banii noştri…
Apoi, de ce nu aş avea şi eu un bust în scuarul de la capătul străzii noastre? Comunitatea românească din Montréal şi locatarii arondismentului îmi vor fi recunoscători. Ai şi tu o îndeletnicire „culturală“ la pensie: le vei povesti rarilor trecători cîte ceva despre viaţa şi opera celui de pe soclu, iar cînd va fi nevoie, sper să nu fie prea des, mai cureţi găinaţul lăsat de porumbeii şi pescăruşii din cartier pe capul şi umerii maestrului. Ba, din cînd în cînd, mai pui cîte un buchet de flori la picioare. Pardon, eram bust!
Baţi cîmpii! Ai băut ceva? – mă întrebă uimită nevasta.
Nu – i-am răspuns. S-au interzis visele?
Al doilea motiv
Ţine de o glumă mai veche care circula în mediul sătesc. Se spune că un moşneag merge la tîrg să-şi vîndă calul, de fapt o mîrţoagă slăbănoagă, costelivă, numai schelet, plină de urdori, murdară, neţesălată, pe care toţi tîrgoveţii o ocoleau. Nimeni nu-l întreba, măcar din curiozitate, nici de vîrstă, nici de preţ sau de alte metehne ale bietului animal. Aşa trecu toată ziua. La spartul tîrgului, unul mai curios i se adresă moşneagului:
– Taică, e de vînzare mîrţoaga?
– Nu e de vînzare, răspunse moşul mucalit, am adus-o la tîrg numai să o fac de ruşine!
Aşa şi eu cu cartea mea, o voi băga în librării numai să o fac de ruşine!
Să vadă cititorul ocazional de ce sînt capabil, să o închidă imediat după ce a citit cîteva rînduri, să murmure ceva printre dinţi la adresa autorului (bănuiesc zicerea!), să dea a lehamite din mînă, să plece scîrbit. Astfel, particip chiar la gloria literaturii române, punînd în valoare, prin nonvaloarea producţiei mele literare, adevăratele piscuri de creaţie. Şi asta nu-i puţin!
Al treilea motiv
Iertare, iubite cetitor! Cînd nu ai inspiraţie (de talent literar, nici vorbă!), cauţi ceva proptele, dacă nu o pereche de cîrje cu care să te tîrăşti printre ipotetici cititori, cel puţin un arac pe care să urce vrejul „făcăturii“ literare, protejîndu-l de intemperii, în speranţa că va rodi într-un alt anotimp mai prielnic. Altfel spus, cu o umbră de regret, e asumarea eşecului.
Adagiul lui Grillparzer, pe care îl recitesc pentru a nu ştiu cîta oară de pe peticul îngălbenit de hîrtie de sub sticla biroului, pare că mie mi‑a fost adresat: „Gîndind deştept şi acţionînd prost, aşa am păşit prin viaţă.“ A nimerit-o! Ilustrez perfect aforismul scriitorului austriac. Vulnerabil la provocările haotice ale cotidianului, păstrez, totuşi, o singură constantă: persistenţa în eroare, stigmat înscris pe veci în codul meu genetic. E prea tîrziu să mă iluzionez că mai pot schimba ceva. Pesimismul ontologic nu lasă loc recursului la argumente optimiste. Nici o speranţă!
Deznădăjduit, cu capul sprijinit în palme şi gîndul aiurea, o fulgerare mă cutremură: de ce nu ar găsi şi cartea mea un cetitor mai prost decît autorul?
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
