Moartea, o invenție
Agitata viaţă cotidiană abate adesea gîndul muritorului de la obsedanta teroare a Hadesului. Cînd să te mai gîndeşti şi la aşa ceva? Sînt destule alte probleme care ne macină de dimineaţă pînă seara. De la semnalul furibund al ceasului deşteptător – de unde cocoşi în această împărăţie a betonului? –, trecînd prin calvarul stresului cotidian, stres care nu iartă pe nimeni, omul, ţintă şi pradă sieşi, cade istovit la ceasul înserării, lîngă acelaşi ornic neiertător care ne numără fără milă secundele vieţii. Cînd Hans Castorp – Muntele vrăjit, Thomas Mann – îl întreabă pe vărul său: „Care este organul cu care percepem timpul?“, acesta, în loc de răspuns, ridică neputincios din umeri. Joachim poate știa răspunsul, probabil unul filozofic sau ontologic, doar în Sanatoriul din Davos erau multe minți luminate: pacienți, doctori, nu arareori vizitatori. M-a lăsat pe mine să dau răspunsul care frizează banalitatea: ceasornicul!
Zămisliţi fără acest accesoriu, l-am creat, încorporîndu-l ca pe un organ vital, transplant reuşit, fără refuzuri şi incompatibilităţi. Sub diferite măşti: solar, floral, clepsidră cu nisipul gălbui ce se prelinge lin şi tăcut ca o teroare fluidă, pînă la la cele mai sofisticate tehnologii din zilele noastre, el e Diavolul care ne ţine sub obroc existența. Oriunde dăm de el: pe noptieră, pe peronul gării, în turnul de la Catedrală, încastrat în bordul automobilului, încolăcit la încheietura mîinii, rece şi neiertător – şarpe care ne înveninează zilele şi nopţile. Imposibil de ignorat, ne însoţeşte nu ca o tăcută umbră, cum ar fi normal, ci ca o perpetuă ameninţare. Abolirea timpului nu este la îndemîna oricui. Orientalii, familiarizaţi cu ancestrale tehnici, practică ieşirea din timp prin diverse exerciţii fizice şi spirituale. Un fel de „amnezie“ provocată temporar sau pe termen mai lung, benefică pentru cei dedaţi acestui sacerdoţiu. Alcoolul și drogurile le excludem din rețetă. Vine, însă, o vreme cînd, prăbuşit într un fotoliu sau, mai rău, pe un pat de spital, printre sofisticate aparate medicale şi pungi pentru transfuzii, printr-un colţ de fereastră priveşti un nor negru, trecător, mînat de vîntul toamnei, o frunză galben-ruginie lipită de geamul umed al salonului, totul pe fondul sonor al sirenei ambulanței – iată suficiente motive pentru ca gîndul „vremelniciei“ să te ia în stăpînire. Îl cunosc, l-am trăit recent.
„Moartea, cea mai mare invenţie a vieţii“ sînt vorbele unui inventator, şi nu unul oarecare, ci ale unui inventator de geniu: Steve Jobs. O ştim prea bine, chiar noi, gloata, cei fără de harul invenţiei, noi, coautori paradoxali ai morţii: pe de o parte o provocăm necontenit, iar pe de altă parte ne văicărim de iminenţa ei. Altul ar trebui să ne fie ţelul: o mai mare preocupare pentru împlinirea fiinţei, un cult al desăvîrşirii individuale. O spune direct, fără ocolişuri, acelaşi neobosit truditor în tainele vieţii, cel care muncea pînă la epuizare, deşi zilele îi erau numărate: „Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi, trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gîndirii altor oameni. Nu lăsaţi «zgomotul» creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmăriţi inima şi intuiţia. Ele ştiu, cumva, ceea ce vreţi să deveniţi cu adevărat. Tot restul este secundar.“
Sub această emblemă ar fi trebuit să mă nasc. Mi-au fost potrivnice alte obstacole, unele obiective, iar altele, cele mai multe şi cele mai dificile, create de mine însumi. Incapabil de a urma un stindard, am rătăcit prin viaţă fără orgolii şi idealuri. Nu am fost capabil a mă lupta nici măcar cu o moară de vînt! Sentimentul cert al eşecului m-a pus pe gînduri. Erodat de regrete, am privit retrospectiv viaţa-mi divizată în fragmente care, puse cap la cap, ar alcătui un roman prost, greu de citit chiar de către cel mai docil dintre lectori. Nu tu o Rosinanta, ca în Don Quijote de la Mancha – „lumină şi oglindă a întregii cavalerii rătăcitoare“ –, nu tu un scutier credincios ca Sancho Panza, cît despre Dulcineea din Toboso…
Cîtă risipă!
La întrebarea: „Ce credeţi despre moarte?“, adresată de unul dintre discipolii săi, C. Noica răspunde: „A întreba ce crezi despre moarte sună ca şi cum ai întreba despre tăcerea ce se aşterne după o simfonie. Nu poţi să crezi nimic despre ea: crezi numai despre împlinirea care a fost simfonia“.
Ce mă fac eu, cel căruia viaţa nu i-a hărăzit portativul simfoniei, icoană sonoră la care îngenuncherea mi-a fost refuzată?
Poate nu e prea tîrziu. Speranţe mai am, cel puţin pentru o simfonie… neterminată. Aş folosi fără risipă timpul care îmi rămîne – nu puţin! – bizuindu-mă pe predicţia unei ghicitoare mexicane, pe plajă la Acapulco: „Vei trăi pînă la o sută patru ani şi vei muri împuşcat de un soţ gelos“. Drept care, la întoarcerea în Montréal, m-am pomenit cu un cadou „grijuliu“ din partea soţiei: o vestă antiglonţ!
Emil Belu este scriitor și locuiește în Canada.
