Rătăciri hibernale
Dacă pot citi online o proză sau un eseu, dar nici pe acestea cu prea mare entuziasm, poezie mi-e imposibil să citesc pe ecran, simt un disconfort al lecturii, o inadecvare. Nu sînt un cititor pătimaș de poezie, nici mare cunoscător, am însă, ca tot „degustătorul”, etaloane și ierarhii.
Suportul electronic, însă, îmi refuză cu brutalitate un contact mai apropiat cu pagina, o intimă palpare, un fel de „citire” în Braille neindusă de cecitate. Inutil să menționez că am o veche și acută fascinație pentru pagina tipărită. Între mine și display simt un străveziu perete de gheață: febrilitatea inițială dispare, frisonul lecturii nu-l mai simt, nu mai ard – simt că mi se servește un fast-food brumat, scos din frigider, inacceptabil pentru un gourmet.
Lectura unei poezii își cere rînduiala necesară.
Mai ales genul de poezie care te face să vibrezi, să intri în rezonanță instantaneu cu gîndul poetic, acea poezie încărcată emoțional, de parcă ar fi fost scrisă special pentru tine, pentru acel unic moment în care sufletul se simte răvășit, iar poezia vine ca o benefică și necesară terapie. În seara ploioasă de toamnă, aleasă pentru festin, ai nevoie pentru lectură de un peisaj adecvat: măsuța așezată lîngă geam, poleită de lumina discretă a unei lămpi, cana de ceai aburind, iar tu, cufundat în vechiul fotoliu, citești captivat versurile poetului îndrăgit, ascultînd în răstimpuri ropotul ploii în obloanele ferestrei – așa cum face englezul, pasionat al acestui gen de scriere.
Fără „atmosfera” potrivită degustării, poezia nu-mi „vorbește”, nu-mi spune nimic, nu bucură ființa, pare o regretabilă eroare, o incompatibilitate, o lipsă de consonanță cu valorile specifice genului și momentului. Este ca și cum aș bea șampanie Veuve-Clicquot, veche de 200 ani, dintr-un pahar de plastic, o impietate la adresa acelei sticle brumării, păstrată cu sfințenie în misterioase labirinturi subterane, care la o recentă licitație la Sotheby’s Gallery din Londra, că tot am pomenit de englezi, s-a vîndut cu 30.000 de euro.
Pe Serghei Esenin, o statornică iubire, l-am visat în noaptea trecută, într-un pub din Greenwich Village, o cîrciumă ordinară din rău famatul cartier al metropolei americane, unde am intrat și eu cu mulți ani în urmă. Nu era singur, era la masă cu Isadora Duncan, celebra dansatoare, învăluiți în fumul dens al țigărilor și trabucurilor cubaneze – doar pipa stinsă a poetului făcea excepție –, ușor euforizați de licorile din pahare, abia vizibili, ca într-o laică epifanie. Eram la două mese de ei, i-am urmărit atent tot timpul, speram să-l aud pe poet recitînd: „Sînt ultimul poet cu satu-n glas, / Podeț umil de scînduri în cîntare...”, așa cum o făcea altădată prin cîrciumile moscovite. N-a fost să fie! M-am trezit întristat și fără speranța de a-l mai auzi vreodată. Ocazie ratată!
La ceas tîrziu din noapte, am deschis la întîmplare cartea de poezii, în inegalabila traducere a lui George Lesnea, nelipsită de pe noptieră, la „Cîntecul cățelei“, acea răvășitoare „crimă” mărturisită. Rușinat de ideea unui recital poetic în acel spațiu impropriu, m-am întrebat dojenitor: cum ar fi sunat în alt loc, oriunde pe acest petic de pămînt, acel bocet răvășitor, izgonit brutal din peisajul stepei, sărăcit de vaierul mestecenilor în nemiloasa iarnă rusească? Răspunsul este fără echivoc: straniu!
Nu am nici o îndoială, Serghei Esenin trebuie citit la el acasă, în Konstantinovo, undeva pe malul fluviului Oka, în casa natală, construită din bîrne groase de lemn, în așteptarea ceaiului – nu prea iubit de poet –, ascultînd pufăitul samovarului asemeni unei vechi locomotive cu aburi care trecea prin Reazan, piesă de muzeu acum, trasă pe o linie moartă. Nimic artificial, nimic fals, aici e peisajul originar, aici e izvorul tulburătoarelor versuri eseniene.
Așezat pe lavița de lîngă vechea sobă, toropit de căldură și de aduceri-aminte, închizi încet cartea, ascultînd foșnetul mestecenilor stîrniți de vifornița înghețată a stepei, care, din senin, a învolburat brusc ograda: „O, dragi mesteceni, gingași și subțiri! / Și ție, pămînt! Și voi, cîmpii ca marea!”.
Pleoapele grele de zăbava pe răbojul versificat al poetului încep să se închidă, nu înainte de a sufla în flacăra firavă a lămpii care abia mai pîlpîie. Prin vaierul viscolului se aude tremurul mestecenilor ce-și scriu epitaful pe pojghița de gheață care a îmbrăcat izba, deslușind în vîrtejul sonor scîncetul de jale al cățelei după puii uciși în ajun, cei „șapte cățeluși roșcați” aruncați în apa din viroagă. Și parcă se aude vocea interogativă a mamei poetului, tardivă dojană venită din îndureratele abisuri ale sufletului pravoslavnic: „Iar tu, Serioja, pe unde rătăcești?”.
Poate e chiar vocea mamei mele, neconsolată de rătăcirile propriului fiu, pierdut printre troienele nesfîrșitelor ierni canadiene...
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
Foto: flickr
