Pow-Wow

Publicat în Dilema Veche nr. 400 din 13-19 octombrie 2011
Pow Wow jpeg

Este o expresie intraductibilă, cu etimologie incertă, presupusă, totuşi, a veni din algonchină, limba unui străvechi trib de amerindieni. Originile şamanice – „vindecare şi spiritualizare“ – ale acestei sărbători, pentru că despre o sărbătoare este vorba, sînt vehement contestate de către indienii de pe continentul nord-american. Ipoteza populării continentului, în perioada glaciaţiei, de către triburile de vindecători (şamani), veniţi prin ceţurile istoriei şi ale strîmtorii Bering, din Siberia Orientală, răspîndindu-se treptat pe cele două continente americane, este inacceptabilă pentru amerindieni. Nici alte ipoteze nu le par credibile, cum ar fi cea a venirii europenilor sau a unor locuitori ai Oceaniei, care ar fi înfruntat valurile Pacificului, cum susţin unii cercetători şi istorici. Orgoliul de locuitori „dintotdeauna“ ai acestor teritorii este de neclintit. Şi de ce nu ar avea dreptate? 

În cazul particular al acestei sărbători, amerindienii acceptă, aproape unanim, că primul Pow-Wow ar fi avut loc în Omaha, cu vreo două secole în urmă. Valenţele şamanice – „amestec de credinţe şi cutume“ – ale acestui festin anual sînt fie absente, fie bine camuflate în caracterul profan al manifestării, trecînd în simboluri ce scapă ochiului neiniţiat al trăitorului în afara rezervaţiei. Curiozitatea şi un anume bănuit caracter insolit mi-au îndreptat paşii spre o rezervaţie a indienilor „mohawk“, aşezată în sudul lacului Saint-Louis, din conurbaţia oraşului Montréal. Cîteva informaţii îmi sînt furnizate de către un locuitor din Kanesatake, un sat al naţiei (cuvîntul „trib“, peiorativ, nu mai este acceptat) mohawk, sat care este gazda sărbătorii. Nu există conotaţii religioase, evenimentul este pur laic, o profană ocazie de a te întruni, de a face noi legături, de a reînnoi relaţiile cu prieteni, cu familii sau alte naţii din acest uriaş conglomerat amerindian, inclusiv de a schimba daruri şi a face comerţ. Extensia culturală a sărbătorii, prin acceptarea participării şi a non-indienilor, ar fi început după tensiunile care au generat conflictul de la Wounded Knee, pe rezervaţia Pine Ridge, din anul 1973, conflict deschis între forţele armate americane şi naţia Oglala Sioux, eveniment ce a marcat profund toate naţiile amerindiene. Valurile contestaţiilor din această perioadă – împotriva războiului din Vietnam, civil rights etc. – au generat o mişcare şi o conştiinţă pan-amerindiană, în sensul identificării valorilor comune şi, în numele acestora, lupta împotriva „colonizării“ culturale, spirituale, materiale. Pow-Wow-ul şi-a adăugat noi valenţe ca reflex al acestei mişcări, prin ieşirea din izolare şi partajarea valorilor proprii cu celelalte naţiuni cu care convieţuiesc: canadiană, americană, mexicană etc. Sărbătoarea este proprie numai indienilor, numiţi de către canadieni englezi – „First Nation“; de către cei din Québec – „Première Nation“ şi, în general, fiind cunoscuţi sub numele generic de „Autochtones“. Inuiţii şi metişii, care nu sînt amerindieni, nu serbează Pow-Wow–ul, ei conformîndu-se altor tradiţii. 

Traversez fluviul Saint-Laurent pe un pod nu prea aglomerat în această frumoasă dimineaţă de vară şi, dirijat de panourile indicatoare, ajung fără dificultate la locul unde se desfăşoară sărbătoarea. Arena circulară, înconjurată de tribune aşezate în cerc, cortul circular din mijloc unde sînt toboşarii vin să confirme sacralitatea cercului la această naţie. Tot ce face indianul se desfăşoară în cerc – simbol de echilibru şi armonie –, de la dans la aşezarea colibelor în satul ancestral, îmi explică noul meu prieten. Maestrul de ceremonii – cunoscător al cutumelor tradiţionale şi garant al respectării lor – deschide oficial sărbătoarea. Cei şapte bărbaţi aşezaţi în jurul unei tobe imense dau semnalul de începere. În ritmul asurzitor al tobei, îşi face apariţia coloana veteranilor de război, care defilează în uniforme speciale, avînd înscris pe spate arma militară sub care au slujit patria şi drapelul unităţii. Citesc înscrisurile de pe uniforme cu numele misiunilor la care au participat de-a lungul anilor: Vietnam, Irak, Afganistan, cîteva ţări africane ale căror nume nu le-am mai reţinut. Urmează o coloană compactă, în care multitudinea şi policromia penelor fac o impresie deosebită. Steaguri, multe steaguri, cu însemnele diverselor naţii, sînt purtate cu orgoliu şi demnitate. Arena freamătă! În bubuitul tobei şi al unor cîntece ceremoniale începe dansul, momentul cel mai aşteptat de participanţi. Regulamentul de organizare are reguli stricte, respectîndu-se obiceiurile tradiţionale, excepţiile nefiind admise. Interzis a se face fotografii în timpul defilării şi al dansului, lucru mai puţin respectat de către avizii de inedit. Sîntem informaţi că nu avem voie să ridicăm de pe jos penele multicolore căzute din costumele dansatorilor, această atribuţie revenind persoanelor abilitate din rezervaţie. Asta nu înseamnă că nu am văzut cîte o pana „plutind“ spre o poşetă „uitată“ deschisă! Dansul durează ore în şir, incluzînd şi un concurs individual între indienii diverselor naţii, concurs dotat cu premii. Spre final, sînt invitaţi şi spectatorii să-şi dezmorţească picioarele în ritmul tobei. Acum se pot face şi fotografii. Costumele cu pene, multe pene! într-o policromie de nedescris, vorbesc un limbaj secret. Pana de vultur pare cea mai valoroasă (sacralitate maximă, pace), iar la unele naţii (Sioux Lakota), dăruirea unei asemenea pene echivalează cu cea mai mare distincţie onorifică. Numărul penelor de vultur pe care le poartă un indian este egal cu numărul bravurilor. Marii şefi poartă panaş. Culoarea, aşezarea, poziţia (orizontale, verticale, înclinate) sînt semne distincte de putere. Pana de bufniţă semnifică păstrarea secretului, ezoterism; cea de cocoş înseamnă curaj; cea de papagal este uşurinţa comunicării; cea de privighetoare are o semnificaţie mistică – înţelegerea manifestărilor rituale; cea de porumbel însoţeşte o declaraţie de dragoste etc. Am căutat ceva de suflet cătrănit, ba chiar de inimă albastră. Singur, fără sfatul unui iniţiat, nu m-am descurcat! A nu se uita semnificaţia sacră: purificare şi vindecare, alungarea energiilor negative, o ancestrală terapie în care indienii cred. Un element prezent pe costume este broasca ţestoasă – „înţelepciune şi perseverenţă“ –, amintind un mit cosmogonic drag amerindienilor. Toba, instrument sacru, dacă se sparge, se va construi o nouă tobă şi, conform tradiţiei, se va lua un element din vechea tobă care va fi înglobat în cea nouă. Este singurul instrument muzical prezent la manifestare. De altfel, sacralitatea tobei e confirmată şi de lemnul din care se construieşte: un copac falnic, simbolizînd „arborele cosmic“. Ritmurile variate sugerează scene cotidiene din viaţa rezervaţiei: de la ceremonia „Răsăritului de Soare“, la dansuri ce imită lupte crîncene cu un adversar numai de ei ştiut, sau scene cotidiene de vînătoare, omniprezente în lunga lor istorie. 

O veche legendă indiană aminteşte de „iarba care murmură“, cea care avertizează de pericole iminente. Dansul care imită foşnetul ierbii m-a trimis cu gîndul la „cîmpul acoperit cu iarbă indiană înaltă, care îşi schimbă culoarea odată cu anotimpul“, văzîndu-i trecînd, unul după altul, judecătorul Cool, Dolly-Inimioară, Verena, cîteva dintre personajele lui Truman Capote din Harfa de iarbă, autorul american în venele căruia curgea sînge de indian al Sudului. 

Am dat ocol chioşcurilor care expuneau spre vînzare simboluri indiene, dar şi multe kitsch-uri venite din afară. La toate tarabele poţi cumpăra un captator de vise – „Dreamcatcher“ –, cîteva pene agăţate de un cerc metalic pe a cărui suprafaţă este aşezată o plasă ce imită pînza de păianjen. Legenda spune că păianjenul, suferind de lipsa lui de utilitate pe pămînt, i s-a plîns unei bunici de acest neajuns. Iubitoare de copii, cum sînt toate bunicile, aceasta i-a sugerat să folosească pînza pe care o ţese cu atîta măiestrie ca un filtru care lasă să treacă numai visele frumoase, ocrotind astfel somnul copiilor. Tobele de diverse mărimi, rotunde ca Pămîntul, „aducătoare de linişte, pace şi ajutor uman“ au preţuri ridicate (unele costă mii de dolari). Se cumpără cosiţe împletite din frunze de salvie, care prin ardere dă un miros plăcut şi fum purificator. De altfel, cam la toate tarabele, din cochilii marine se ridică fumuri „protectoare“ cu miros greu identificabil – cedru?, jneapăn?. Coliere lucrate în pietre semipreţioase, în monturi de argint, brăţări din lemn şi metal, la care sînt ataşate minisculpturi în os de „caribou“ (ren care trăieşte în nordul Canadei), cu geometrii curioase şi simboluri care îmi scapă, şiraguri de perle şi pene asortate – iată cîteva articole care îţi urcă cota de generozitate, deschizîndu-ţi automat portmoneul. Nu am văzut artizanat, doar cîteva naive pirografii şi cîteva sculpturi în lemn, fără valoare estetică. 

Pe o tarabă era expusă o gamă variată de semne de carte: împletite, într-o cromatică vie, cu mărgele înşirate pe aţe (cît or fi de practice?), din fîşii de piele şi interstiţii cu pene etc. Dar unde sînt cărţile la care să le foloseşti? Cu greu am descoperit o singură carte. Una singură, dar cu o istorie interesantă. 

În anul 1990, are loc un conflict între Guvernul Québec-ului şi comunitatea mohawk – cunoscut aici sub numele de „Conflictul Oka“ – cu epicentrul în rezervaţia Kanesatake. Statul canadian, prin reprezentanţii puterii din Québec, a anexat abuziv un teren împădurit aparţinînd indienilor, unde s-a construit un teren de golf care, ulterior, s-a tot extins. Proprietarii de drept, comunitatea mohawk, s-au revoltat, cerînd guvernanţilor oprirea lucrărilor de amenajare şi părăsirea teritoriului. Conflictul a durat cîteva luni, începînd cu intimidări şi terminîndu-se cu violenţe. Sînt deplasaţi vreo două sute de poliţişti, iar scînteia care a aprins vîlvătaia a fost împuşcarea unui caporal de poliţie, Marcel Lemay. Pînă la urmă, se pare că indienii au acceptat o sumă de bani şi conflictul s-a stins. Sora caporalului ucis, scriitoarea Francine Lemay, iniţial şi-a vărsat toată mînia la adresa acestei comunităţi. Apoi, căzîndu-i în mînă cartea At the Woods’ Edge, o istorie a comunităţii pînă la venirea europenilor, trece printr-o majoră schimbare de atitudine. Din carte a aflat despre injustiţiile suferite de această naţie, despre adevăratele ei tragedii. Merge în rezervaţie, îi cunoaşte pe cîţiva dintre participanţii la răzmeriţă, se împrieteneşte cu ei, „se vindecă interior şi încearcă o reconciliere sufletească“. Traduce în franceză această carte sub titlul À l’orée des bois, oferind populaţiei francofone „o altă percepţie despre acest popor curajos, ataşat rădăcinilor“. Cumpăr cartea, o voi citi! Vine vremea să „vizităm“ şi cîteva chioşcuri cu produse gastronomice. Bucătăria amerindiană nu excelează prin originalitate – cel puţin aici fast-food-ul a invadat rezervaţia. Am reţinut două preparate, mai mult pentru exotismul numelor: „Indian Tacos“ şi „Bison Buffalo“. Primul – o gogoaşă mai mare, plată, pe care se aşază un fel de iahnie de fasole, cîteva ingrediente şi sos salsa din abundenţă. Celălalt – un banal hamburger, o chiftea mai mare făcută din carne de bizon tocată şi prăjită pe grătar, servită într-o chiflă caldă, secţionată orizontal, pe care o asezonezi cu tot felul de dress-uri, după gust. 

La capitolul „lichide“, lucrurile stau mai prost. Cum alcoolul este interzis pe teritoriul rezervaţiei, ne mulţumim cu tot felul de juice-uri din fructe de pădure, ceaiuri cu arome necunoscute şi omniprezentele băuturi gazoase. Ce face indianul cînd îi arde gîtul şi vrea să dea ceva pe „goarnă“? Răspunsul l-am trecut la cele ezoterice. 

Soarele e spre Apus, facem ultimele fotografii. Participanţii s-au rărit, umbrele lungi ale înserării se lasă peste poiană. În cortul încăpător din prelungirea tribunelor, amenajat pentru bătrînii naţiei – semn de apreciere şi adînc respect –, au mai rămas cîteva persoane. Aşezaţi pe scaune albe de plastic, în bătaia ultimelor raze de soare, par totemuri vii, martori ai unei cosmice alegorii. Pentru ei, Pow-Wow-ul este bucuria perpetuării unei tradiţii, iar pentru tinerii care continuă neobosiţi să danseze în ritmul îndrăcit al tobei, sărbătoarea constituie prilejul (şi orgoliul!) afirmării unei naţii, în ciuda vicisitudinilor vremurilor.  

Emil Belu este scriitor.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Iubirea e testul pentru curaj
Cîteodată, îți dorești atît de mult unele lucruri încît, atunci cînd apar în viața ta, te temi că le-ai inventat chiar tu – credibil, pînă la ultimul detaliu.
Zizi și neantul jpeg
Stradale
Uneori, mai ales cînd e frumos afară, strada e pur și simplu bucurie. Te plimbi și te bucuri, fără să ai vreun motiv anume. Sau avîndu-le, de fapt, pe toate.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce șanse are copilul ăsta?
Probabil că vecina mea deduce doar că ne certăm și e îngrijorată din cauza asta.
E cool să postești jpeg
Simțire fără rațiune
„Azi, rețelele de socializare au impus emoția, în detrimentul rațiunii”
p 20 Minastirea Sfintul Mihail, Kiev WC jpg
Diferite diversităţi religioase
Întîlnirea religiilor cere, chiar mai intens decît politicul, cunoaşterea interlocutorului: cel din faţa ta şi Cel de deasupra tuturor.
Theodor Pallady jpeg
Religia în școală, o veche poveste
După mine, neîncrederea în autorități (partide politice, instituții publice, lideri) s-a transferat și în tabăra seculariștilor anticlericali.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
L-am rugat pe Siri (aplicația cu funcție de „asistent personal”) să-mi spună istoria controversatei aplicații TikTok.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Vreau să mai verific o dată
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.
Zizi și neantul jpeg
Parcul Tineretului
Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Am vrut să scriu
despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
p 20 jpg
Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.
E cool să postești jpeg
Violența contra profesorilor
„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.
foto BTC DV bis jpeg
Latina la bacalaureat
Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.
p 24 S  Voinescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cîndva în anii ’70, Coreea de Nord a făcut o comandă de o mie de mașini Volvo, pe care nu le-a plătit nici pînă azi. La fiecare șase luni, suedezii le reamintesc să facă plata.
Zizi și neantul jpeg
Mame și mama
Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce film revedem astăzi?
Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Scriitorul – o specie sălbatică
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!
p 20 WC jpg
Nimbul după Bizanţ
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.
Theodor Pallady jpeg
Paradisul învățaților din actuala patrie a deconstrucției
Războiul cultural declanșat în marja postmodernității a exacerbat contrastul ideologic dintre Epoca Luminilor, moștenitoare a Renașterii umaniste, și Evul Mediu obligatoriu „întunecat”.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Fără cîini cu capul scos pe geamurile mașinilor din Florida – asta vrea să obțină o propunere de lege.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Dispariții
Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată.
Zizi și neantul jpeg
Mărțișoare
Originale și înduioșătoare în hidoșenia lor. Ba, de destule ori, chiar în frumusețea lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Fricile mici, „fricuțele”, cum le-ar numi casiera de la supermarket
Am mai spus-o, mă consider un om fricos și îi admir pe cei care în diferite situații, de război, de epidemie de ciumă, de revoltă populară, de activism, dau dovadă de curaj.
E cool să postești jpeg
Micii răsfățați, marii neadaptați?
Copilul nu s-a lăsat înduplecat, continuîndu‑și injuriile și micile violențe, cu o atitudine de zbir, impunîndu-și, în cele din urmă, autoritatea și ronțăind ciocolata.

Adevarul.ro

image
Augustin Viziru a dezvăluit cu cine l-a înșelat Oana Mareș: „Tu ai putea să ai ceva sexual cu el?”
Augustin Viziru a mărturisit că nu a fost „ușă de biserică” în timpul mariajului cu Oana Mareș alături de care a fost vreme de 11 ani.
image
A murit tânărul aflat în comă de două luni de la o durere de măsea
Ionuț Marian Călărău, care a stat în comă aproape două luni după ce a ajuns la spital cu o durere de măsea, a murit în spital. Anunțul a fost făcut pe rețelele sociale de familie și prieteni.
image
Fetiță de 11 ani, filmată în timp ce întreținea relații sexuale cu un elev de liceu. Imaginile au ajuns la colegi
O minoră de 11 ani, elevă în clasa a V-a la o școală din Cluj, a fost filmată în timp ce întreținea relații sexuale cu un elev de liceu. Filmările realizate în vacanța școlară au fost distribuite colegilor.

HIstoria.ro

image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.
image
Cauza morții lui Ludwig van Beethoven, dezvăluită de un studiu ADN / VIDEO
Examinarea unor mostre de ADN, extrase din câteva șuvițe de păr ale lui Ludwig van Beethoven, a dezvăluit cauza morții legendarului compozitor german.
image
Aventurile lui Landolfo Rufolo, un bancher medieval imaginat de Boccaccio
Deşi Landolfo este un personaj fictiv, numele familiei este cât se poate de real, Rufolo fiind, pe la 1280, una dintre cele mai bogate familii din sudul Italiei.