Un nume: Victor Zilberman

Prima zi în Canada. Cum orașul Montréal este la vreo 50 km de Aeroportul Internațional „Mirabel”, îmi las bagajele în camera de hotel și plec cu un autobuz într-o primă incursiune cu scop precis: găsirea unui apartament de închiriat. Pe strada Sainte-Catherine, intru într-o cafenea, mai mult împins de gerul de afară, decît aspirat de aroma îmbietoare. La masa vecină, văd un client singur care sorbea rar din ceașca de cafea și, surpriză! citea o revistă a diasporei române. Intrăm în vorbă, timid la început, prin cîteva interogații banale și nelipsitele amabilități de circumstanță. Mă invită la masa lui, unde discuția se poartă, mai ales, pe teme sportive. Apoi, generos, îmi plătește cafeaua și mă conduce la stația de metrou din apropiere (McGill), unde îmi oferă și două bilete de călătorie, însoțite de o carte de vizită. Abia perceptibil, prin zgomotul garniturii unui metrou, înregistrez îndemnul amical: „Dacă ai probleme, nu ezita, caută-mă!”.

Era Victor Zilberman, o glorie a boxului amator românesc, de a cărui prietenie mă bucur și acum. Sîntem adesea prezenți la „Centre Bell”, unde au loc marile festine ale boxului de aici, înfocați suporteri ai celebrilor noștri compatrioți, cei care au așezat Montréalul pe harta boxului profesionist mondial.

În prag aniversar, la o vîrstă rotundă, i-am pus cîteva întrebări.  

Cum ai ajuns in sala de box?

Eram un copil hiperactiv, într-o agitație continuă, cu neputință de a-mi găsi locul. Oscilam între fotbal, sportul preferat al copiilor din cartierul bucureștean unde locuiam, și box. Am ales boxul, nu dintr-o pasiune aparte, ci  mai mult din dorința de a deveni lider peste bătăușii mahalalei. În 1963, m-am prezentat la clubul „Viitorul”, unde am fost admis în urma unui test ce nu punea mari probleme. 

Aveai o dotare specială pentru box?

Nu aveam niciuna. Din contră, eram destul de firav, un mînz costeliv în acea herghelie de cai de rasă. Pentru prima dată am boxat la semimuscă. Apoi, cîștigînd în greutate, am trecut prin cîteva categorii succesive. În 1966, am luat titlul național la juniori, iar la prima participare la campionatul național al seniorilor am boxat la ușoară, terminînd pe locul trei. Abia în 1968 aveam să cîștig primul titlu național, la semimijlocie. 

Care a fost prima confruntare internațională?

„Mănușa litoralului”, în 1968, dacă îmi amintesc bine. Am cîștigat, învingîndu-i, printre alții, pe un danez și pe un olandez. A fost o experiență inedită pentru mine. Am participat la multe turnee peste hotare, iar la campionatele europene am luat de două ori medalia de argint. 

La cîte Olimpiade ai participat?

La trei, cele trei „M”, cum îmi place să le numesc: Mexico (1968), München (1972), Montréal (1976). La prima, în Mexic, din păcate, am părăsit competiția destul de repede. În anul următor, la europene, la București, mi-am luat o revanșă de orgoliu, învingîndu-l pe campionul olimpic din Mexic. La a doua, în Germania, mi-am fracturat mîna in meciul cu un portorican, am făcut tot ce am putut, dar decizia i-a fost favorabilă. La a treia, în Canada, am reușit să urc pentru prima dată pe podiumul olimpic, luînd medalia de bronz.  Îmi amintesc cu emoție cum am părăsit „Satul Olimpic”, lăsînd medalia în camera pe care o împărțeam cu Costică Dafinoiu. Nu a fost nimic premeditat, a fost o decizie de moment, decizie  pe care nu am regretat-o niciodată. Bineînțeles că mi-a fost retrasă cetățenia română, iar familia mea a trebuit să suporte consecințele. Țara de adopție mi-a întins o mînă. Mulțumesc, Canada! 

Ai avut și decepții?

Cine n-a avut?  Anul 1973 a fost un an negru pentru mine. Tăciune stins!  În loc să mă bucur de succesele acumulate, atîtea cîte erau,  m-am pomenit într-o fundătura din care nu știam cum să mai ies.

Ce s-a întîmplat?

Mi-a venit iubita la hotelul sportivilor din incinta „Centrului 23 August”, unde era cantonat lotul de box al României în acel an. Cavaler, am invitat-o la mine în cameră (rîde!), iar portarul m-a pîrît și consecința a fost drastică: excluderea din lotul național! Cu musca pe căciulă, rătăcit într-un labirint al indeciziei, hotărăsc, totuși, să părăsesc clubul „Steaua”, unde boxam de ani buni. Ceva scîrția! Suspendat, decepționat, fără antrenor, am trecut la clubul „Rapid” unde m-am pus din nou pe treabă. Singur, nespus de singur – eu, mare iubitor de anturaj – , am luat-o de la capăt. Luni de zile am boxat numai la sac, nu de puține ori cu propria-mi umbră. Izolat, fără speranțe într-un reviriment, eram des vizitat de gîndul renunțării la box dar, cum altceva nu știam să fac, am perseverat, nu aveam altă cale. Un avantaj pentru mine a fost și venirea antrenorului Marcu Spacov la „Rapid”, poate singurul dintre cei mari care mă aprecia. Rezultatul nu s-a lăsat așteptat: am cîștigat titlul național!

Cum te-ai descurcat în acele triste vremuri?

În general, am dus o viață modestă. Nu am avut probleme materiale deosebite, deoarece locuiam cu părinții mei. Eram destul de strîmtorat, dar nu-mi refuzam o ieșire cu prietenii la o bere, la restaurantele „Berlin” sau „Athénée Palace”. Ba chiar destule party-uri cu grupul meu de amici, mulți dintre ei sportivi consacrați. Apropo de premii: la cîștigarea unui titlu de campion național, nu mai rețin anul, am primit  trei metri de stofă pentru un costum de haine. L-am scos cu greu de la croitor – cunoscutul atelier de croitorie de pe Calea Victoriei, de lîngă Miliția Capitalei – , din lipsa banilor. Asta da recompensă pentru un campion!

Care era atmosfera în echipele din care ai făcut parte?

În general, bună. Mai erau mici răbufniri de orgoliu care se aplanau repede. În ce mă privește, eram conștient de o ușoară inadaptabilitate – mahalaua, bat-o! – , un spirit nonconformist, nu de puține ori agresiv verbal dar, prin umor, de care nu duceam lipsă, încercam să evit posibile conflicte. Cu timpul, m-am dezbărat de multe dintre aceste „neajunsuri”, iar inserția în social s-a produs firesc, fără turbulențe. Mergeam la spectacole, filme, iubeam femeile frumoase (oh, vremuri!), participam la ceaiuri dansante – cîteva dintre puținele libertăți permise în cenușiul acelor vremuri.

După „bronzul” de la Montréal (aveai 28 de ani) nu te-a interesat continuarea activității pugilistice, ca profesionist activ sau ca antrenor la un club canadian?

Departe de mine ispita revenirii în ring. Mă gîndeam, totuși, să trec la antrenorat. În acest sens am discutat cu prietenul Adrian Teodorescu, un fost boxeur român, care avea un club privat de box în Toronto. Am părăsit cu inima îndoită Montréalul, de care mă atașasem, stabilindu-mă pentru o scurtă perioadă de timp în provincia Ontario, la Toronto. Adrian era la o cotă profesională ridicată în Canada, la acea vreme ocupîndu-se de pregătirea lui Lennox Lewis, care va deveni campion olimpic la Seul (1988). Am rămas puțin timp alături de Adrian. Ceva n-a mers!

Bănuiesc că o reorientare profesională devenise o urgență pentru tine.

A fost una dintre primele probleme pe care mi le-am pus la rămînerea în Canada: din ce voi trăi? Cum resursele financiare erau minime, am optat pentru o meserie (tehnician optometrist) îndrumat de un bun prieten român, meseriaș în această breaslă, ajuns aici cu mult înaintea mea. Am practicat-o pînă am ieșit la pensie.

De aici, din Montréal, urmărești starea boxului românesc?

Bineînțeles! Urmăresc totul și mă bucură succesele pugiliștilor români, indiferent de cluburile unde sînt legitimați, din țară sau din străinătate. Păstrez strînse legături cu foștii mei colegi: Alec Năstac (My best friend!), Costică Dafinoiu, Simion Cuțov, Mircea Șimon și mulți alții. După Revoluție, mi-am redobîndit cetățenia română. De altfel, am revenit de cîteva ori in țară, dupa 1990, cu dese vizite la un cimitir bucureștean, într-o pioasă reculegere la mormîntul mamei mele. De fiecare dată, mi-am revăzut cu bucurie prietenii, locurile pe unde am copilărit și, de ce nu, fostele iubite. 

Privind retrospectiv, ești mulțumit de cariera ta în box?

Las pe alții să-mi evalueze rezultatele. Am fost de opt ori campion national, de două ori vicecampion european și participant la cele trei Olimpiade menționate mai sus. Destinul mi-a dat destule uppercut-uri, bine că nu m-a făcut knockout!

În general, sînt mulțumit. Este lungul și anevoiosul drum al unui copil sărac, dintr-o mahala bucureșteană, pînă pe podiumul olimpic pe care am urcat la Montréal. E mult, e puțin, atît am putut!

a consemnat Emil BELU