Ciocul mic, noi am venit la ei!

Publicat în Dilema Veche nr. 598 din 30 iulie - 5 august 2015
Ciocul mic, noi am venit la ei! jpeg

Un lucru cunoscut: cînd iei decizia emigrării, îţi asumi automat şi frustrările, multe dintre ele bănuite, cu altele dînd piept la faţa locului. Nimeni nu scapă de surprize, amestecate: plăcute şi neplăcute. Unele te revoltă instantaneu, iar în agora poţi să-ţi verşi năduful; altele mocnesc la nesfîrşit în propriul

, aşteptînd minunea – piatra filozofală a izbînzii! Cum locuiesc în Montréal, o metropolă de aproape patru milioane de locuitori, într-un amestec incredibil de etnii, am posibilitatea să văd manifestările a tot felul de nemulţumiţi, canadieni şi imigranţi, deopotrivă. 

Spectrul contestaţiilor e de necuprins: demonstraţie împotriva violenţei poliţiştilor, participanţii fiind mai violenţi decît cei pe care îi contestă, adesea răzmeriţa terminîndu-se cu vitrine sparte, maşini incendiate şi şiroaie de sînge; protest musulman generat de refuzul guvernului provincial de a aproba construirea unei moschei în centrul oraşului; greva educatoarelor din grădiniţe, care contestă bugetul redus alocat de ministerul de resort; o lungă şi zgomotoasă coloană a iubitorilor de animale cere interzicerea vînării sălbatice a focilor şi a balenelor; drumuri blocate de către amerindieni care îşi cer drepturile cuvenite „Primei naţiuni“ etc. 

Frustări şi frustrări! 

Personal, şocul cel mai puternic l-am avut la echivalarea diplomei de absolvire a unei facultăţi din Politehnica bucureşteană. „Niveau d’équivalence scolaire au Québec: Premier Cycle Universitaire, Quatrième Année“, cinci ani de studii reduşi substanţial! Amputarea te obligă să-ţi completezi studiile, lucru nu prea la îndemîna oricui, vîrsta şi posibilităţile financiare pot fi stavile. 

Sînt multe alte categorii de absolvenţi veniţi din toate ţările lumii, la care recunoaşterea meritelor universitare trece în derizoriu. Nu mai vorbesc de doctori, care ori încep studiile din nou, sau, ani în şir, dau examenele de diferenţă, cu taxe mari şi multe eşecuri, înglodîndu-se în datorii pentru mulţi ani. 

Ne plac sau nu, legile ţării de adopţie ne obligă la conformare. Văicărelile nu-şi au rost, iar mentalităţile cu care venim din ţările de origine trebuie lăsate la graniţă. Cătrănit, dar consolat, mi-am stins năduful scriind cîteva cuvinte pe un petic de hîrtie pe care l-am aşezat sub sticla biroului, slove peste care dau zilnic, ca într-un

„Milucă, ciocul mic, tu ai venit la ei!“ 

Nu marile frustrări mă interesează, care oricum sînt bine ferecate în sufletul fiecăruia, greu de decodat din exterior, ci cele mici, care izbucnesc din te miri ce şi care trec, adesea, în registrul umoristic.

Iată trei întîmplări montréaleze la care am fost martor. 

Prima întîmplare 

În staţia de autobuz Westbury urcă o femeie în vîrstă, după toate aparenţele de origine indiană: îmbrăcăminte tradiţională, nelipsitul

, o minusculă broşă aurie lipită pe nas, un lănţişor lucitor deasupra gleznei (ce contează vîrsta!), fruntea „ştampilată“ cu vopsele de toate culorile – misterioase semne pentru cel din afara etniei. Mai erau destule locuri libere în autobuz, dar se aşază pe scaun lîngă o negresă, care tot timpul călătoriei a stat cu ochii închişi, mişcîndu-şi buzele într-un tremurat continuu, probabil un dialog misterios cu strămoşii ei de „dincolo“ sau, poate, o rugăciune interminabilă. Indianca a aşezat plasa cu cele cîteva cumpărături pe planşeul autobuzului, şi-a pus mîinile în poală, apoi s-a tras spre marginea banchetei, ţinîndu-se cît mai departe cu putinţă de vecina de călătorie. După cîteva staţii, negresa s-a trezit brusc, luînd cunoştinţă de noua pasageră aşezată lîngă ea. S-a foit puţin în semn de nemulţumire, apoi, dintr-o pricină greu de bănuit, a început o ceartă în toată regula cu indianca de lîngă ea. După gesturile pe care le făcea, am dedus că vecina se aşezase pe fusta ei, răsfirată neglijent. „Ceva de nepermis într-un mijloc de transport în comun!“, s-a plîns celor doi tineri aşezaţi pe bancheta din spatele ei, care, văzîndu-şi mai departe de lectură, au rămas indiferenţi la provocare. Apoi, cu o grimasă de tragediană, a reluat aceeaşi frază de cîteva ori, doar-doar cineva îi va da dreptate. Atenţia tuturor călătorilor a fost captată de acest mic incident, mai ales că cearta trecuse în registre tot mai înalte, iar indianca nu se lăsa mai prejos. Scandal în toată regula! La staţia următoare, şoferul a venit lîngă scaunul celor două certăreţe, încercînd să aplaneze conflictul. Au intervenit şi cîţiva călători, rugîndu-le să facă linişte. Nici o şansă, orice mediere a fost imposibilă. La staţia Milton, negresa s-a hotărît brusc să coboare, nu înainte de a striga din toţi rărunchii în direcţia indiencei: „Vă credeţi şi voi albi!“ 

A doua întîmplare 

Eram într-un magazin din centrul oraşului, unde se vînd produse electronice (Future Shop) de ultimă generaţie. La standul unde erau expuse monitoare cu cristale lichide erau numai cîţiva clienţi. După ce am cercetat toate produsele expuse, m-am hotărît asupra unuia cu diagonala medie, cu un design atrăgător şi raportul preţ/performanţe acceptabil. După alegere, aşa cum procedează toţi clienţii, mă aşez la coadă, avînd în faţa mea o negresă tînără, înaltă, elegantă, răspîndind în juru-i un miros de parfum dintre cele mai fine. 

Timpul trecea greu, vînzătorul dîndu-i fiecărui client o mulţime de detalii tehnice, de parcă nu exista, ataşată produsului, o carte tehnică în cîteva limbi de largă circulaţie, avînd toate instrucţiunile necesare. Exces de zel sau obligaţie profesională – sau amîndouă la un loc! –, cert e că eram obligaţi să înaintăm ca melcul. De cîteva ori am vrut să plec, lăsînd totul baltă, dar cine mă putea asigura că în altă zi voi fi servit mai repede? În sfîrşit, îi vine rîndul negresei din faţa mea, ce părea hotărîtă să cumpere un monitor cu cristale lichide, arătîndu-i vînzătorului un mic dreptunghi de hîrtie, pe care erau scrise cu majuscule tremurate – vizibile din poziţia în care mă aflam – tipul produsului, fabricantul şi preţul. Foarte probabil, se documentase înainte pe Internet. A părut surprinsă cînd vînzătorul i-a spus că are respectivul monitor în două culori: negru (cel de pe raft) sau îi poate aduce din depozit, dacă doreşte, unul de culoare argintie: aceeaşi diagonală, acelaşi design, aceleaşi performanţe tehnice. Fără ezitare, ea l-a ales pe cel argintiu, renunţînd la cel de culoare neagră pe care îl studiase îndelung. 

Vînzătorul i-a adus produsul, a desfăcut ambalajul şi, fin psiholog, a zîmbit, citind mulţumirea pe faţa clientei. Dar, cum se întîmplă adesea, „a uitat“ să-i comunice şi cît costă, gîndindu-se, probabil, că la o asemenea „comoară“, ce mai contează preţul! Nici eu nu am înţeles de ce preţul celui de culoare argintie era cu cîţiva dolari mai mare decît al celui de culoare neagră. Monitoarele doar erau identice. Culoarea să facă diferenţa de preţ?! 

La auzul preţului, negresa a dat instantaneu în clocot. Aproape sufocîndu-se, a început să ţipe. Cum e posibil aşa ceva? În ce ţară trăim? Înseamnă că rasismul n-a dispărut definitiv? De ce este mai ieftin cel negru şi mai scump cel argintiu? Nu vă e ruşine? Rasiştilor!

Apoi, furioasă, răsturnînd cîteva cutii de carton ivite în cale, a ieşit val-vîrtej. 

A treia întîmplare 

24 iunie. Sărbătoarea provinciei Québec:

Care alegorice, muzică (Céline Dion, bineînţeles); bere (Molson, bineînţeles); ecranele panoramice, răspîndite peste tot, prezintă aceeaşi imagine, un fost campion al „Formulei 1“ (Jacques Villeneuve, bineînţeles); steaguri alb-albastre cu floarea de crin, care reamintesc, dacă mai e necesar, filiaţia franceză a Québec-ului, dar şi orgoliul de provincie rănită în „războiul“ de separare de Canada engleză. Pe scurt, atmosferă de sărbătoare. 

Pe o estradă improvizată se iau interviuri-fulger. Cei urcaţi pe scenă, în general imigranţi veniţi din cele patru vînturi, îşi exprimă bucuria de a trăi pe acest petic de pămînt francez (cam mare petic, e drept!) din America de Nord. Minorităţi „vizibile“ (numai ziua, zice cineva) şi „invizibile“ (numai noaptea, zice altul) se perindă prin faţa microfonului. Toţi sînt încîntaţi de generozitatea Québec-ului. Aici au găsit minunate condiţii de viaţă, de integrare culturală, de respectare a drepturilor omului, în general scurte discursuri stereotipe, cum se pronunţă în asemenea ocazii. 

Un bărbat între două vîrste – pantaloni scurţi, şapcă în carouri, cozorocul tras la spate, şmechereşte, mustaţă blondă, tunsă scurt, răspunde la întrebări în aceeaşi gamă de elogii. Un singur lucru regretă: pierderea limbii materne. 

– De unde veniţi? – îl întreabă tînăra care monitoriza interviurile.

– Din Franţa!… 

Emil Belu e scriitor şi locuieşte în Canada. 

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Pedeapsă pentru șoferul de 19 ani care a spulberat șase copii pe trecerea de pietoni. Claudiu Nițariu circula cu 140 km/h
Curtea de Apel Alba Iulia a pronunțat sentința definitivă în procesul în care tânărul Claudiu Nițariu a fost judecat pentru omor, pentru că a spulberat șase copii pe o trecere de pietoni. Una dintre victime a decedat la spital.
image
O familie de „țepari în serie” a fugit fără să plătească din nu mai puțin de şapte restaurante în ultimul an
După ce o familie de opt persoane a plecat dintr-un restaurant italian din Țara Galilor fără să plătească şi patronul a făcut plângere la poliţie, a ieşit la iveală faptul că aceştia erau de fapt „ţepari în serie”.
image
Roșiile românești au ieșit pe piață. Cu cât vând marfa producătorii din celebrul bazin legumicol Matca
Legumicultorii din Matca, județul Galaţi, au scos la vânzare prima recoltă de roşii de anul acesta. Pentru că e prima cultură din acest an şi preţul de plecare din solarii este unul pe măsură: 20 de lei kilogramul.

HIstoria.ro

image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.