⬆
vai şi amar
Ce-l mai doare pe tînărul român
A devenit tot mai neconvingător să vorbeşti despre poporul român în unanimitate. Nu mai există certitudini cu privire la nici o categorie socială sau de vîrstă. E greu să spui că românii sînt săraci, cît timp cozile din supermarket-uri – sărbătoare sau nu – sînt nesfîrşite.
Ca la noi la nimenea?
La începutul verii, la o conferinţă din Bucureşti – în organizare germană – despre jurnalismul de calitate, am avut surpriza să aud un adevărat cor de văicăreli ale unor jurnalişti din România. Se plîngeau celor din Germania cît de greu e să faci jurnalism de calitate în România.
Cultura văicărelii?
A defini românii ca oameni ce se tot văicăresc de una, de alta, găsind mereu pe cineva vinovat de propria nefericire, constituie un stereotip puternic pentru societatea noastră. El pare a marca un sentiment pregnant al ratării, al lipsei de control asupra a ce se petrece, al confruntării cu o lume adversă, al drobului de sare.
Optimismul ca formă de lamentare
O întîmplare din anii ’70, din prima mea practică de student la Sociologie. Aveam de aplicat un chestionar destul de stufos, într-un sat din Teleorman. Intervievam o băbuţă pe care o găsisem în curtea casei, pregătind o ciorbă de verdeţuri. La un moment dat, trebuia să o întreb ce orătănii are prin gospodărie.
Nici scurtă, nici lungă
Joi dimineaţă, mă grăbesc îngrozitor. Chem un taxi prin aplicaţie. Vine, sar în maşină. „La Romană, vă rog.“ Şi adaug formula pe care-o zic mereu la curse scurte: „Ştiu că e aproape, dar vă las 10 lei.“ De obicei, şoferul se relaxează şi renunţă la gîndul de-a mă arunca din maşină.
Smiorcăiala şi sporovăiala
Teza de bază a ce vreau să susţin în cele ce urmează este că cine se smiorcăie şi se văicăreşte, şi sporovăie şi flecăreşte. Şi viceversa. Un om demn nu se lamentează şi nici nu bîrfeşte. Dar ce au acestea în comun şi mai ales ce le determină?
Tradiţiile bat pamfletul
Uneori, sîntem învăţaţi de mici să ne purtăm firesc, pentru ca imediat după aceea, să auzim nu atît de tare, nu în văzul lumii, puţină discreţie! Îmi amintesc că la şcoală, înainte de teze, nici unul dintre premianţi nu avusese timp să înveţe, cu toţii pretindeau că nu ştiu mai nimic, pentru ca apoi să primească 10 cu felicitări.
Lamentarea de altădată
Se spune despre noi, românii, că sîntem un popor care se lamentează mai mult decît celelalte popoare. Ne lamentăm. Ne văităm exagerat. Nu acţionăm. Există în psihologia noastră orientală o înclinaţie spre nemişcare, o abandonare în faţa vremurilor, o statornicie a pietrei peste care trec apele.
Cu văicăreli, la psiholog
Ne uităm la tenis? Bănuiesc că mare parte din noi nu. Dar ştim cu toţii de căderea de formă a Simonei Halep. Şi ne plîngem de asta – cu mai multă ardoare şi mai multă expertiză decît în momentul în care sportiva bătea aproape totul, cu excepţia Sharapovei.
Un garaj, două garaje – lamentări individuale
O vorbă atribuită lui Voltaire spune că „Le mieux est l’ennemi du bien“ sau tradus: „Mai binele este duşmanul binelui“. Dar, în bagajul naţional de proverbe, românii nu au traducerea zicalei franţuzeşti, ci varianta autohtonă (şi mult mai pesimistă): „Rău cu rău, dar mai rău fără rău“.
Ciocul mic, noi am venit la ei!
Cînd iei decizia emigrării, îţi asumi automat şi frustrările, multe dintre ele bănuite. Nimeni nu scapă de surprize, amestecate: plăcute şi neplăcute. Unele te revoltă instantaneu, iar în agora poţi să-ţi verşi năduful; altele mocnesc la nesfîrşit în propriul athanor, aşteptînd minunea – piatra filozofală a izbînzii!