Cu văicăreli, la psiholog

Publicat în Dilema Veche nr. 598 din 30 iulie - 5 august 2015
Cu văicăreli, la psiholog jpeg

Ne uităm la tenis? Bănuiesc că mare parte din noi nu. Dar ştim cu toţii de căderea de formă a Simonei Halep. Şi ne plîngem de asta – cu mai multă ardoare şi mai multă expertiză decît în momentul în care sportiva bătea aproape totul, cu excepţia Sharapovei. Ca multe alte teme, Halep devine o problemă naţională, şi e aproape de bonton s-o aduci în discuţii lamentative în privat, în public sau în spaţiul digital. Ne plîngem de ea că e

, că e obosită, că Ţiriac ăsta, că familia ei, că faima, că reclamele, că drumurile, că anotimpul. 

Iar acesta este doar un exemplu. Oricare dintre noi poate da drumul unui robinet de infinite teme de lamentaţii. Căldura. Guvernul. Violul. Instituţiile statului. Corporaţiile. Copiii. Cîinii. Iarăşi căldura, că e la modă. Hainele. Alimentele. Emisiunile TV. Mărimea penisului. Ruşii. Sistemul de sănătate. Orice. Părinţii, evident. Generaţiile. Pe vremea comunismului. Criza. Crizele. Creditele. Codul fiscal… 

Anatomia văicărelii 

Văicăreala este expresia verbală a unei dis-satisfacţii private. Ca urmare, lamentaţia este nefericire vorbită. De obicei, nu marea nefericire şi angoasă, ci mărunta deversare cotidiană a adversităţii pe care o trăim sau o percepem. Psihologia lamentaţiei aduce în discuţie şi alte fenomene – nu e vorba numai de acumularea unor nefericiri şi ventilarea lor, vorbim de un anumit prag critic care este atins şi care, în final, duce la deversarea în limbaj a acestei nefericiri. Pentru unii, acest prag este foarte redus, iar totul devine subiect de văicăreală. Pentru alţii, stoici în a-şi conţine nefericirile, pragul este crescut, iar lamentaţia, dacă transpare, este rară, raţionalizată, generalizată şi filozofată. 

Un alt aspect al construcţiei lamentaţiei este miza ei interpersonală. Unii dintre noi nu sînt extrem de nefericiţi, dar se lamentează din reflex, pentru că asta serveşte unei mode a discuţiei. Alţii, cu adevărat sub povara dis-satisfacţiei, îşi găsesc comunităţi văicăricioase unde nefericirea este tezaurizată, analizată, împărtăşită, vorbită şi revorbită. Alţii urmăresc să obţină beneficii de pe urma lamentaţiei, plîngîndu-se ca să fie alinaţi sau recompensaţi în vreun fel.

În compoziţia complexului lamentativ, ca o continuare a consideraţiilor asupra mizelor interpersonale, mai putem menţiona şi utilitatea percepută a văicărelii. Înainte de a da drumul hoardelor de cuvinte de nemulţumire, persoana evaluează care este posibilul deznodămînt al acestei verbigeraţii. Dacă utilitatea este percepută ca fiind minimă, individul îşi înfrînează de cele mai multe ori lamentaţia sau o sublimează în posturi ale corpului pe care le împănează cu suspine. Dacă există însă un prospectiv cîştig, măcar de ventilare emoţională, sau un mediu permisiv care să înglobeze văicăreala ca mod de petrecere a timpului, persoana îşi permite să vorbească despre subiectele de dis-satisfacţie. 

Instituţiile văicărelii 

Fiecare cultură îşi creează propriile structuri instituţionale de gestiune a nefericirii. Unele grupuri de oameni instaurează norme ale înfrînării, ale expresiei verbale reduse sau sublimate a nefericirii. Unele comunităţi vorbesc despre lamentaţie ca despre un păcat. Instituţiile simbolice ale acestor culturi aduc cu sine un tipar verbal în care vorbăria despre nefericire este sancţionată sau limitată, chiar dacă nu există un control absolut asupra nefericirilor de la nivelul limbajului interior. 

Există culturi sau subculturi unde văicăreala este înlocuită sau alternată cu expresia verbală a mîndriei – unde oamenii învaţă să vorbească unii cu alţii, pe îndelete, despre ceea ce consideră ei că sînt atuurile simbolice ale grupului. În asemenea contexte, văicăricioşii nu sînt priviţi cu ochi buni şi pot simţi povara marginalizării.

Există însă culturi în care expresia verbală neîngrădită a nefericirii pune fundamente pentru o pletoră de instituţii lamentative. Şi în această a treia familie am putea încadra iubita noastră ţărişoară, care propune soluţii instituţionale lamentative mai la tot pasul cetăţeanului nemulţumit şi vulnerabil la văicăreală – nu am pretenţia să fiu exhaustiv în enumerare, ci mai degrabă descriptiv şi văicăricios: 

1)

-ul ca instituţie lamentativă – dacă privim posturile de televiziune ale altor popoare, chiar cele vecine, putem observa că talk-show-urile au proliferat la noi hemoragic în ultimele două decenii, de la luările de poziţie indignate în faţa camerei de filmat la începutul anilor ’90 la interminabilele expresii de dis-satisfacţie televizată ale contemporaneităţii. Dezbaterea în spaţiul mediatic românesc este în cel mai bun caz o dezbatere lamentativă şi de multe ori fără soluţii. 

2)

– lamentaţia în spaţiul virtual poartă, în literatura anglo-saxonă, un nume pompos, cel de

. La noi,

-ul este văicăreală pur mioritică – ajunge să citeşti veninul inutil al comentariilor la aproape oricare articol sau material online ca să îţi dai seama că o masă de nemulţumiţi pun în cuvinte scrise tot preaplinul dis-satisfacţiei şi neputinţei, sperînd la o recunoaştere şi validare anomică a altor indignaţi şi nefericiţi, într-o uriaşă comunitate a văicărelii. 

3)

– dacă nu eşti aninat de televizor şi dacă eşti neinteresat de comentarii online, ai posibilitatea să revii la matcă – să te văicăreşti caragialesc (vezi „Căldură mare“) cu prieteni, cu necunoscuţi, cu familia, despre cît de rău e. Şueta lamentativă este una dintre principalele instituţii de ventilare analogică ce a consolidat ţesutul nefericirii româneşti în ultimele veacuri. E arderea holdelor şi otrăvirea fîntînilor transferată în conversaţia la o bere sau la un suc, e argumentul de solidaritate interpersonală mai puternic decît apelul la muncă, la responsabilitate sau la bucurie. 

Ca un ultim comentariu, consider că numărul crescut de instituţii lamentative produce un efect social devastator, scăzînd pragul critic de expresie verbală a văicărelii. În alte cuvinte, cu cît avem mai multe forme simbolice care promovează lamentaţia, cu atît mai mulţi cetăţeni cinstiţi se vor simţi legitimaţi să o îmbrăţişeze. 

Văicăreala ca opţiune 

Dacă am creionat, timid, o anatomie a văicărelii şi am sugerat apoi cîteva dintre formele de instituţionalizare ale acesteia, în încheiere mi-aş propune să punctez – lamentativ, evident – cîteva consideraţii despre genealogia acesteia. 

În primul rînd, nu consider că lamentaţia se abate asupra noastră ca o fatalitate. Cred cu tărie în posibilitatea noastră de a ne gestiona fericirea sau nefericirea prin felul în care folosim cuvintele. Ca urmare, consider că văicăreala este o modalitate prin care fiecare dintre noi

să se simtă nefericit pentru că vorbeşte despre nefericirea lui. 

Contextul social este unul care ne încurajează această opţiune. Cu cît sîntem instituţionalizaţi în văicăreală ca într-un spital-cămin de pe vremuri, cu atît ne va fi mai greu să vedem că avem şi alte subiecte de discuţie. Cred că ar trebui să solicităm, fiecare dintre noi pe propriile speze, externarea din această instituţie. Eu, personal, îmi propun să văd în Simona Halep un om de care pot fi mîndru. Şi să nu mă lamentez că am pierdut în primul tur la Wimbledon. Şi să nu mă lamentez că nu mă pot opri din văicăreală. Şi să nu fiu nemulţumit de faptul că nu v-am spus celelalte lucruri pe care le-aş fi putut gîndi sau de cît de nemulţumit sînt de acest text.

Văicăreala începe (şi sper că se sfîrşeşte) cu mine. Şi sînt mîndru de acest lucru.  

Mugur Ciumăgeanu este psihoterapeut. 

Foto: V. Dorolţi

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

Cropat Radu Theodoru la o intalnire a gruparii Vlad Tepes in februarie 2025 FOTO Facebook jpg
Ce li se pregătea românilor prin proiectul „Geția”: „Se va confisca tot. Se va naționaliza tot. Va fi jihad” STENOGRAME
Robertin-Adrian Dinu, liderul Comandamentului Vlad Țepeș, organizație care funcționa ca un sistem paramilitar, paralel cu instituțiile statului român, ai cărei membrii sperau să schimbe constituția și numele țării cu ajutorul rușilor, explica ce va urma după demararea proiectului Geția.
Cheile Cibului  Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (79) JPG
Fenomenele stranii petrecute în Cheile Cibului. Toți oamenii din sat și-au împodobit casele cu cruci și icoane
Cheile Cibului, un sat izolat din Munții Apuseni, a fost în trecut locul unor evenimente tulburătoare. Acum își întâmpină oaspeții într-o înfățișare pitorească, cu gospodării împodobite de cruci, icoane și monumente religioase.
image png
Puterea uimitoare a cojilor de ouă. Un îngrășământ natural care îți va transforma grădina într-un paradis
De câte ori ai aruncat coji de ouă la gunoi fără să te gândești cât de utile sunt pentru grădină? Acestea reprezintă un îngrășământ natural incredibil de eficient, care întărește plantele, îmbunătățește solul și respinge dăunătorii.
seminte chia jpg
De ce tot mai mulți oameni au ajuns să consume semințe de chia cu lămâie. Ce beneficii are acest amestec
Poate că deja mulți dintre noi am auzit despre cât de benefice pentru sănătate sunt semințele de chia. Iar de-a lungul lumii, tot mai mulți oameni combină aceste semințe cu lămâie, pentru a se bucura de efectele pozitive pe care acest amestec le poate avea asupra organismului.
Sealandafterfire2 jpg
Singura țară din Europa cu un singur locuitor. Are doar 550 metri pătrați
Sealand, cunoscută oficial ca Principatul Sealand, este considerată cea mai mică țară din lume, situată pe o platformă marină abandonată din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la aproximativ 12 kilometri de coasta Suffolk din Marea Nordului.
Condimentele și ierburile sunt extrem de benefice pentru sănătate Colaj DMS
Șapte condimente care reduc inflamațiile și îmbunătățesc digestia. Alimentul cu cel mai ridicat conținut de fier în doze reduse
Nutriția devine un subiect din ce în ce mai important în societate, pe măsură ce crește conștientizarea impactului pe care îl pot avea anumite deficiențe alimentare asupra sănătății.
image png
Cum să îndepărtezi, fără prea mari bătăi de cap, etichetele de pe borcane
De multe ori, atunci când vrei să reutilizezi borcanele sau sticlele, te lovești de o problemă frustrantă: etichetele care nu vor să se desprindă. Fie că sunt etichete de la borcane de zacuscă, gemuri sau miere, reziduurile lipicioase rămân adesea pe sticlă sau pe metal, iar orice tentativă de îndep
image png
Cum să ascuți foarfecele cu ajutorul foliei de aluminiu? Un truc simplu care te ajută să economisești timp și bani!
Ați încercat vreodată să tăiați ceva cu foarfece contondente? Este frustrant, nu-i așa? E ca și cum ai încerca să feliezi o roșie cu un cuțit de jucărie – complet ineficient. În loc să te enervezi pentru alegerea nefericită a instrumentului sau să te grăbești să cumperi un set nou de foarfece
carmen constantin romanca austria foto arhiva personala jpeg
Româncă, despre sistemul de educație din Austria: „Profesorii n-au interesul ca tu să termini liceul”
Carmen Constantin, o jurnalistă din Piteşti stabilită de șapte ani cu familia în oraşul austriac Linz, are doi copii și a vorbit pentru „Adevărul” despre regulile stricte din sistemul de educație din Austria, total diferite față de România.