Luiza VASILIU

M‑am mutat la Casă pe 1 august 2014. Lumea din jur nu prea înțelegea de ce am renunțat la confort grad II ca să locuiesc cu niște golani grad I. La 30 de ani, te muți în general la casa ta, nu la casa altora. Am primit prima cameră pe dreapta, vizavi de bucătărie. Acolo am reînvățat să scriu.

„Dacă Dumnezeu are nevoie de un cor de îngeri care să-i cînte „Aleluia!“, iar el e ditamai Dumnezeu, atunci înseamnă că și tu ai voie să ai așa ceva. Imaginează-ţi un cor de îngeri care-ți cîntă dimineața: „Eşti fabulos!”

Acest Dosar nu a pornit de la cazul Bodnariu, dar s-a potrivit. A pornit de la o serie de cuvinte-cheie – plagiatori, mari corupți, conștiință –, care păreau să aibă sens luate împreună, dînd o imagine cel puțin interesantă a felului în care ne raportăm la autoritate, corectitudine, dreptate.

De luni, am intrat într-un rabbit hole și n-am mai ieșit de-acolo. Texte, imagini, clipuri, piese, tweet-uri, mesaje trimise de pe pămînt către asteroidul Bowie.

Am ajuns să vin fără nici o întrebare scrisă, nici nu mă gîndeam la ele de dinainte, poate aveam doar una în buzunar, în caz că nu exista nici un fel de conexiune între noi. Încercam să mă duc cu mintea deschisă. Era și stresant, ştiam că poate ieşi prost.

„Cînd am primit Premiul Pulitzer, cei de la The Globe mi-au luat un interviu şi m-au întrebat: „Ce vreţi să se întîmple cu cariera dvs. de-acum încolo?“, iar eu am zis: „Păi, sper că poemele mele vor fi citite de mai mulţi oameni.“

Am citit de dimineață cu plăcere&oroare textul lui Ionel Stoica din Adevărul despre cum „Oprescu negocia să cumpere tăcerea unui director corupt din primărie cu 5000 de euro pe lună” și m-am oprit fascinată la transcrierea unei conversații dintre directorul corupt și soția lui.

Internetul a transformat intimitatea în privacy şi ne-a făcut pe noi, utilizatorii, mult mai vulnerabili. Sîntem uşor de urmărit, mişcările noastre digitale şi reale se înregistrează automat, fiecare pas lasă o amprentă în urma lui.

Mă ridic din pat, îmi fac cafeaua, deschid laptop-ul. Fiecare tab nou e un fir pe care-l desfac de pe Facebook. Acolo am adunată toată presa din lume care mă interesează, site-urile de muzică, film şi literatură, prietenii în ale căror recomandări am încredere.

Joi dimineaţă, mă grăbesc îngrozitor. Chem un taxi prin aplicaţie. Vine, sar în maşină. „La Romană, vă rog.“ Şi adaug formula pe care-o zic mereu la curse scurte: „Ştiu că e aproape, dar vă las 10 lei.“ De obicei, şoferul se relaxează şi renunţă la gîndul de-a mă arunca din maşină.

M-am întors de la Veneţia cu 461 de poze în telefon. 461 de încercări de a pune stăpînire pe un oraş care pare al tuturor, deşi nu e, de fapt, al nimănui, 461 de încercări de a fi curatorul propriei memorii vizuale, deşi memoria nu se lasă îmblînzită de un smartphone.

În paginile următoare, veţi găsi mai multe recomandări de lectură estivală de la cititori unul şi unul şi trei fragmente numai bune de citit (o proză, ceva poezie şi nişte eseuri epistolare) la mare, la munte sau în insulele Baladar. Un Dosar de vară, pentru că ştim că citiţi Dilema veche chiar şi-n vacanţă.

Acum vreo zece ani, cînd citeam cîte un roman sau un reportaj excelent, mă întrebam mereu cum fac autorii ca să găsească povești atît de bune.

„Documentarea mi se pare o etapă absolut necesară în înţelegerea unui personaj. Fără asta, n-aş şti de unde să încep. Nu joci viaţa ta, joci viaţa altcuiva, chiar dacă e ceva închipuit, nu real. Şi trebuie să-i dai cît mai multă profunzime şi bogăţie interioară.“

Comisiei de etică a UNATC i s-a părut mult mai important să pedepsească lezarea imaginii Universității decît să investigheze criticile aduse de Andrei Rus și Andrei Gorzo și să ceară o anchetă internă.

De aproape un an, urmăresc serialul PBS Blank on Blank, proiectul de recuperare a unor interviuri rare cu oameni extraordinari. M-am abonat la YouTube-ul lor și primesc o dată la cîteva săptămîni o animație nouă.

Calculatoare blocate, documente pierdute inexplicabil, Windows-uri blege, fotografii dispărute în gaura neagră a unui recovery pe iTunes, înregistrări nesalvate ș.a.

Plănuiam un dosar despre absurd încă din 2013, cînd a apărut la Humanitas cartea profesorului Ştefan Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde. De atunci au trecut doi ani, au venit peste noi Roşia Montană, depresia, noile dileme morale, atacurile de la Paris şi libertatea de expresie.

„Mi-ar fi plăcut să fiu un cartograf senin al celor „absurde“, asemeni călătorilor prin ţinuturi exotice sau pustii, dar nu sînt. Am constatat, totuşi, că noi operăm cel mai adesea cu accepţiuni obişnuite şi negative ale termenului: absurde ar fi tocmai cele inepte, aberante, contradictorii, ilogice, incoerente, nebuneşti.”

Operațiunea Anthropoid e un straniu animal literar, un roman certat cu tradiția romanului, care reconstituie, cu obsesia adevărului istoric plutind mereu peste peisajul lipsit de griji al ficțiunii, atmosfera Europei de la finalul anilor '30 și începutul anilor '40.

„Nu ştiu dacă filmele astea de război îmi dădeau o senzaţie de violenţă. Era ceva ciudat acolo, soldaţii americani erau frumoşi şi răniţi, iar japonezii erau micuţi de tot şi-aveau nişte caschete micuţe din piele… Îmi dădeau o senzaţie de falsitate.”

Spre deosebire de Papa Francisc, George Clooney, Kim Kardashian sau băieții de la System Of A Down, președintele Obama nu poate să pronunțe cuvîntul „genocid”. A putut, acum șapte ani, cînd era în campanie electorală, dar acum nu mai poate.

Mi-am suspendat contul de Facebook de două săptămîni. 350 de ore fără să mai dau mii de refresh-uri ca să văd ce s-a mai întîmplat în lume, 350 de ore fără să mai citesc mesaje din care să aflu ce s-a mai întîmplat în viața oamenilor din jurul meu, 350 de ore fără virale și dezbateri mîzgălite pe șervețele.

A fondat, alături de Mihai Pop, galeria Plan B de la Cluj, faimoasă pentru că a pus Clujul pe harta artei mondiale, cu o generaţie nouă de artişti, şi a ajuns să fie cel mai bine vîndut pictor român contemporan şi unul dintre cei mai apreciaţi din lume. Adrian Ghenie reprezintă România la Bienala de Artă de la Veneţia

Săptămîna trecută, în paginile de Op-Ed ale New York Times a apărut un text semnat de Patrick Basham despre „Mania Anti-corupție a României”, din care reiese, nici mai mult nici mai puțin, că am fi un popor însetat de nedreptate.

Scriu acest text la o masă de sticlă dintr-un apartament micuț de pe rue du Plâtre, strada unde și-a pierdut Flaubert virginitatea cînd avea șaișpe ani, în timpul anului școlar 1837/1838 (deși unii zic 1839).

Desenatorii de presă păstrează ceva din ingenuitatea lui „Desenează-mi o oaie“, chiar şi-atunci cînd caricaturile lor sînt mai verzi chiar decît verdele de Paris. În fond, caricaturiştii sînt ca puştiul care stă în mijlocul mulţimii, la paradă, şi strigă că împăratul e gol.

În 2009, am adoptat o fată din Nigeria. De fapt, am fost sponsorul ei de la distanță timp de un an. Eram în Franța, aveam o bursă destul de mare și m-am gîndit c-aș putea să fac și altceva cu banii decît să merg la concerte sau să-mi iau cărți și pantofi.

Am rugat cîţiva tineri născuţi după 1989 să le scrie părinţilor lor: ce ştiu ei despre comunism şi despre Revoluţie, cum e să fi crescut odată cu democraţia din România, ce înseamnă pentru ei cuvîntul „libertate“ etc. A ieşit un mic volum de corespondenţă sentimentală, un bilanţ candid şi lucid al ultimilor 25 de ani.

”E bine să fim conștienți de ireductibila noastră singurătate. Să știm că nu însemnăm mare lucru pentru prietenii și apropiații noștri. Ca și pentru aceia, infim de puțini, care vor suferi, după o vreme nu prea lungă nu vom mai fi decît un sporadic și potolit prilej de pomeniri”.

În cadrul ediţiei de anul acesta (2 – 5 octombrie 2014), o secţiune specială a Viennalei a adus în centrul atenţiei arta contemporană din România: cinci galerii (Plan B din Cluj, Jecza Gallery din Timişoara, Anaid Art Gallery, Zorzini Art Gallery şi Anca Poteraşu Gallery din Bucureşti) şi două spaţii nonprofit din capitală (Alert Studio şi Atelier 030202).

Memorialist, eseist, critic, scriitor, cititor rafinat, maestru al autoironiei şi campion al sincerităţii, Livius Ciocârlie este una dintre cele mai discrete prezenţe din peisajul literaturii române. Am stat de vorbă despre bătrîneţe şi lucrările ei, într-o dimineaţă de toamnă, la etajul casei de la Armenească.

Nu-s chiar şaizeci şi şase, dar tot sînt vreo paişpe, plus vreo douăzeci de pungi mari de supermarket, plus două valize, plus alte pungi, punguţe, traiste, cutii, plicuri şi mape. Am impresia că mi-am petrecut viaţa mutîndu-mă.

Doi dintre cei mai apropiaţi oameni din viaţa mea au avut episoade depresive grave. Amîndoi le-au depăşit cu medicaţia potrivită şi vizite la psihiatru şi/sau psihoterapeut. Amîndoi preferă să nu se ştie prin ce-au trecut, în afara unui cerc restrîns de prieteni şi membri ai familiei, să nu afle colegii de la serviciu, să nu fie priviţi altfel.

Din vara lui 2006, organizatorii unui festival din Franţa încearcă să facă Europa mai simpatică, îndulcind siropul destul de amar al coabitării europene cu multă muzică bună. În fiecare an, la final de mai – început de iunie, la Clermont-Ferrand are loc Europavox, un festival de muzici europene noi şi prea puţin cunoscute.

Dacă luăm întregul sistem solar şi-l condensăm cu puterea minţii la dimensiunile oraşului Măgurele, putem obţine în laboratorul nostru secret o gaură neagră.

E 6 dimineaţa, zi de vară. Mă trezesc, îmi fac jumătate de cană de cafea, dau drumul la Radio FIP, îmi beau jumătatea de cană de cafea, mă îmbrac şi ies. Am piscina aproape, ajung repede. La 7 fără un sfert sînt în apă, fac ture ne-profesioniste, nu e aproape nimeni la ora asta.

De-aici ar fi trebuit să înceapă campania electorală, de la livrarea unei informaţii simple către alegători: Europa, aşa cum apare ea concentrată în instituţiile europene, nu e o ameninţare la adresa cetăţenilor, de care cineva ar trebui să-i „apere“, ci un spaţiu pe care pur şi simplu trebuie să îl locuim împreună.

În ultimele decenii, tehnologia a avansat atît de mult, încît ne-a luat-o înainte. Noile descoperiri ale ştiinţei oferă posibilităţi pentru propriul corp şi propria minte care erau de neînchipuit cu un secol în urmă. În faţa lor, sîntem uneori depăşiţi, iar instrumentele noastre de lucru par c-au stat prea mult la soare.

Este profesor de etică aplicată la Oxford, director al Centrului de Etică Aplicată Uehiro de la aceeaşi universitate, editor al Journal of Medical Ethics, cea mai importantă publicaţie de bioetică din lume. Julian Savulescu ne provoacă să regîndim moralitatea aşa cum (nu) o ştiam pînă acum.

În fiecare secundă din fiecare minut din fiecare oră ş.a.m.d. din fiecare încăpere din fiecare clădire din fiecare oraş din fiecare ţară ş.a.m.d., se aude cea mai frumoasă piesă din lume.

Februarie 2009: „Debutul celor de la Fanfarlo. Cam prea Arcade Fire&Beirut şi prea puţin Fanfarlo. Însă Bowie i-a pus pe top tenul lui cu muzică nouă. O fi ştiind el ceva.” Evident, Bowie ştia.

Sîntem nişte indivizi electrificaţi. Din braţele noastre ies fire care ne leagă de telefon, laptop, robot de bucătărie, aspirator, prin inimile noastre trec, în momentele de stres, cabluri de înaltă tensiune, funcţionăm pe bază de energie electrică, iar vieţile noastre din ce în ce mai agitate ar fi cuprinse de panică dacă cineva ar apăsa pe întrerupător şi ar stinge lumina.

Din cînd în cînd, nu foarte des, apare la noi o trupă pe care vrei s-o iei acasă. Vrei să faci cunoştinţă cu membrii ei, să le spui „aşa, domnule, bravo”, să staţi la o bere după concert, să vorbiţi despre cine ce-a mai ascultat, şi dup-aia să vină toţi la tine acasă.

Jurnalist independent de război, multipremiat pentru reportajele lui din zone de conflict, Vaughan Smith este fondator al agenţiei de cameramani freelanceri Frontline Television News şi apoi al Clubului Frontline din Londra, cu filiale în Albania, Bosnia şi Herţegovina, Cehia, Georgia, Rusia, Slovacia.

În zilele în care Dilema îşi făcea blog, eseistul britanic de largă acoperire Alain de Botton îşi făcea ziar. De fapt, nu chiar ziar, ci site de ştiri, şi nu singur, ci împreună cu „nişte colegi” filosofi.

Născut în Tunisia în 1960, s-a mutat împreună cu familia în Franţa, cînd avea 6 ani. Se consideră regizor francez, nu tunisian. Şi-a început cariera în cinematografie ca actor şi a debutat cu lungmetrajul La Faute à Voltaire, în 2000 (Leul Viitorului pentru film de debut, Veneţia).

A scris despre violatori cărora le pare rău, despre mercenari închipuiţi, despre Obama şi atacurile ucigaşe cu drone, despre părinţii lui, despre criza financiară, despre Nicole Kidman, Matt Damon, Kevin Spacey, Brad Pitt şi mulţi alţii.

Joi, 17 octombrie, de la ora 19.30, la Sala Radio vor concerta pianiştii Tigran Hamasyan şi Vijay Iyer, în cadrul evenimentului Jazz Night Out, organizat de Twin Arts cu sprijinul Ambasadei Armeniei în România.

N-am copii. Dar cînd o să-i am, o să le scriu lungi scrisori, aşteptînd să se facă mari şi să le citească. Iar cînd o să se facă mari, o să le dau pachetul meu de scrisori legate cu panglici colorate (sau vreun folder trimis pe mail cu WeTransfer), împreună cu o Dilemă veche de tot, din 26 septembrie 2013, în care am rugat cîţiva scriitori, jurnalişti etc. să le scrie o scrisoare copiilor lor.