Desenează-mi o oaie
- argument -
Aş putea să încep argumentul acestui Dosar spunînd că spiritul ireverenţios şi crima de lezmajestate stau la baza tradiţiei unei prese libere în Franţa de după Revoluţia din 1798, că „majestatea“ înseamnă şi regalitate, şi republică, şi religie, şi bani, şi prostie şi, în general, orice ajunge într-o poziţie de putere şi merită să fie ţinut sub observaţie atentă, că directorii primelor publicaţii satirice franceze îşi petreceau mai mult timp la închisoare decît în propriile birouri, că, cel puţin de la Milton încoace, există „the right to disrespect“ („dreptul de a nu respecta“), că desenatorii de la Charlie Hebdo nu desenau şi nu luau în balon islamul, ci pe reprezentanţii săi extremişti, că a spune „toţi musulmanii se simt ofensaţi de caricaturile cu Mahomed“ e echivalent cu a spune „toţi negrii ascultă jazz“, că poţi fi ofensat, dar nu te obligă nimeni să răspunzi unei ofense cu o crimă, că desenele de la Charlie au fost doar pretextul, şi nu cauza atacurilor din ianuarie 2015, că nu-mi pot scoate din minte faptul că unul dintre cei cinci caricaturişti omorîţi de fraţii Kouachi e Honoré, responsabil de rubrica de rebusuri literare din Lire şi autor al coperţilor din seria Petits Classiques de la Larousse, că nu-mi pot scoate din minte, de fapt, senzaţia unei uriaşe nedreptăţi. În loc de asta, încep cu „Desenează-mi o oaie“, prima frază pe care i-o spune Micul Prinţ autorului său, replică intrată deja în imaginarul nostru colectiv, care închide în ea natura inocentă a desenului. Desenatorii de presă păstrează ceva din ingenuitatea lui „Desenează-mi o oaie“, chiar şi-atunci cînd caricaturile lor sînt mai verzi chiar decît verdele de Paris. În fond, caricaturiştii sînt ca puştiul care stă în mijlocul mulţimii, la paradă, şi strigă că împăratul e gol. Despre această tradiţie şi despre relaţia dintre presă, satiră şi libertate de expresie e vorba în Dosarul de săptămîna asta. Punem în balanţă începuturile presei satirice din România şi expresiile ei de astăzi, trecem în revistă cîteva nume importante ale desenului de presă, vorbim cu Dragoş Muşat, creatorul lui Tetelu, şi cu Alexandru Ciubotariu, aka Pisica Pătrată, discutăm despre limitele morale ale miştoului, şi, sper eu, stîrnim pofta pentru ilustraţii, desene, caricaturi şi hohote de rîs fără griji.
P.S. Sîntem extrem de norocoşi să îl avem în paginile Dilemei vechi pe Ion Barbu, unul dintre cei mai buni desenatori de presă din România, ocazie cu care dorim să-i mulţumim pentru colaborarea sa constantă şi neobosit de sprinţară.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
