Un text cu multe găuri negre

Prin aprilie, am început documentarea pe un subiect despre care nu ştiam absolut nimic şi nici nu credeam c-o să ştiu vreodată. Rezultatul e un material de 34 000 de semne despre găuri negre şi Univers, care se cheamă [...] şi care tocmai a apărut în Decât o revistă. Mai jos, un fragment:


Ca să fie clar de la început: găurile  negre nu sînt nici găuri şi nici negre. Ele sînt obiecte extrem de masive şi de compacte, care concentrează o masă uriaşă într-un volum foarte mic. De pildă, dacă luăm întregul  sistem solar şi-l condensăm cu puterea minţii la dimensiunile oraşului Măgurele, putem obţine în laboratorul nostru secret o gaură neagră. Găurile negre sînt de fapt stadiul final al unei stele care a colapsat. Sau, cum a spus o astrofiziciană într-o conferinţă TED, sînt inima stelelor. Găurile negre absorb tot ce se apropie de ele (cu cît un obiect e mai compact, cu atît atrage mai puternic  materia din jur) – inclusiv lumina, pe care o ţin prizonieră şi n-o mai trimit înapoi. Dacă poţi citi acum explicaţiile mele stîngace, e datorită faptului că lumina trimisă de soare sau de lampă/felinar/foc de tabără cade pe foaia de hîrtie, se reflectă şi ajunge în ochii tăi, care procesează apoi informaţia. E mecanismul prin care vedem tot ce ne înconjoară. Mai puţin găurile negre.

Nu le vedem, dar putem observa felul în care se comportă materia în jurul lor, adică jeturile de particule (o gaură neagră poate absorbi o cantitate limitată de materie, în funcţie de masa ei) pe care le expulzează în urma dezintegrării  şi discul de acreţie. Nu mai spun ce e discul de acreție, pentru că ar însemna să mă dau mare şi nu-i cazul. Tot ce ştiam eu  despre fizică era că în clasa a VII-a furasem din laborator două bile de rulment: mîinile umede de frică, buzunarele pantalonilor de trening, mirosul metalic al bilelor, chicotelile colegei de bancă, urechile ascuţite ale profului. Atît.

Pînă acum o lună, cînd am dat peste un comunicat de presă al Institutului de Ştiinţe Spaţiale (ISS) de pe Platforma de Fizică din Măgurele care anunța că „trei cercetători propun o amprentă unică pentru identificarea dezintegrării găurilor negre microscopice – găuri negre cuantice de dimensiuni foarte mici a căror existență este deocamdată ipotetică”. Octavian Micu, Laurenţiu Caramete, Nicuşor Arsene, trei astrofizicieni sub 40 de ani, ale căror observații ar confirma teoria corzilor (string theory) și ar putea „schimba fizica aşa cum o ştim azi”.

Nu puteam rămîne de piatră. Le-am trimis un mail. „Sigur, hai la Măgurele, e Şcoala altfel ”, mi-a scris Octavian Micu. Peste cîteva zile, îmi prezenta domeniile întinse ale fizicii, plantate prin anii ’50 şi cultivate apoi de Ceauşescu în anii ’70 la cîteva staţii de autobuz de Bucureşti: Institutul de Fizică Atomică, Facultatea de Fizică, căminele studenţilor, Institutul Naţional de Fizica Pămîntului, faţă în faţă cu ISS-ul, şi o clădire de nouă etaje cu un atom în vîrf, pe care şi-o împart toate institutele.

Am urcat la etajul 6 şi am dat peste clase întregi de copii care ba se înghesuiau ca să ia pe vîrful degetului puţină pilitură de fier, ba se căţărau unii peste alţii ca să ajungă primii la microscop, ba se-nghionteau la coadă la telescop ca să văd petele solare. Laurenţiu, un tip molcom cu o cămaşă în carouri, tocmai le arătase sistemul solar cu ajutorul unui program interactiv pe care-l crease chiar el (spacescience.ro/exposol/).

„Hai să mîncăm”, a zis Octavian pe la 12 și ceva. Aşa că m-am trezit la masă cu şapte astrofizicieni. Şapte. În sala mare a unui restaurant bun de nunţi şi botezuri, două plasme rulau ştirile zilei în timp ce cercetătorii vorbeau despre fizicile lor și făceau poante din The Big Bang Theory.