Roşia Montană e exemplul cel mai bun pentru proasta guvernare de care are parte România de ani de zile, indiferent de cine vine la putere. Sau dacă nu cel mai bun, atunci cel mai periculos. Iar protestatarii au înţeles repede asta.
În ultimii 20 de ani, la mijlocul lui august, o parte din populaţia muzicală a României pleacă în Ungaria, la Budapesta. Festivalul de muzică de la Sziget a fost multă vreme destinaţia cea mai la îndemînă pentru cineva de la noi care voia să vadă The Cure, Radiohead, REM, fără să dea banii pe bilete de avion şi hoteluri.
Este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru din România. E suficient să vă gîndiţi la Ultima bandă a lui Krapp sau la Pyramus & Thisbe 4 You şi să-mi daţi dreptate. Anul trecut, Alexandru Dabija a debutat ca actor în scurtmetrajul O umbră de nor, în regia lui Radu Jude.
Generaţia mea se căsătoreşte mai tîrziu decît generaţia părinţilor mei, eventual după ce reuşeşte să-şi facă un credit şi să-şi cumpere o casă. Sau nu se mai căsătoreşte deloc şi trăieşte – odios cuvînt – în „concubinaj“. În orice caz, nu mai simte presiunea de a-şi „face un rost în viaţă“.
„S-a terminat şi TIFF-ul ăsta” – am spus fiecare dintre noi la petrecerea de sîmbătă seara, mai înghiţind un oftat, mai înghiţind o măslină, şi am repetat-o a doua zi dimineaţă, la cafea, înainte să ne urcăm în maşină şi să ne întoarcem la Bucureşti.
La un moment dat, pe la jumătatea festivalului, rămîi în urmă cu tot ce ai de făcut în afară de mersul la cinema (telefoane de dat acasă, mailuri de scris, texte, promisiuni de cafea) şi adormi la un film. Mie mi s-au întîmplat amîndouă.
În a doua zi de preview a Bienalei de artă de la Veneţia, cu o oră înaintea conferinţei de presă, Massimiliano Gioni – curatorul Bienalei de anul acesta şi cel mai tînăr din ultima sută de ani – însoţea un grup de curatori şi galerişti americani sexagenari, prin sălile de la Arsenale.
Cînd începi să încurci cinematografele între ele, înseamnă că te simţi la TIFF ca acasă (unde ţi se întîmplă să pui cheile în frigider şi să le cauţi pînă înnebuneşti prin toate sertarele). Eu o păţesc cel puţin o dată pe ediţie.
La TIFF e bine să ajungi cu cîteva zile mai tîrziu dacă ai prieteni de încredere care au venit la Cluj de vineri, au văzut cel puţin 10 filme şi-ţi pot spune ce să eviţi cu graţie şi ce să nu ratezi chiar dacă e proiecţie în aer liber şi plouă torenţial.
Primul copil de la Valea Plopului a fost Lucian. Mama lui, o tînără studentă din Bucureşti, a venit la finalul unei conferinţe ţinute de părintele Nicolae Tănase şi i-a cerut sfatul: rămăsese însărcinată şi nu putea păstra copilul, părinţii ei n-ar fi fost niciodată de acord. „Dă-mi-l mie“ – i-a răspuns preotul.
Joi, 25 aprilie, de la ora 19.00, bucureştenii se vor împărţi în trei categorii: cei care merg la Mark Knopfler, cei care se duc la Avishai Cohen şi cei care ies la terasă/aleg Cineclubul Film Menu/rămîn pe dinafară. Dacă încă nu ştiţi din care categorie să faceţi parte, avem noi 10 motive pro-Avishai.
În România, însă, nu există nici statistici, nici sprijin din partea statului, nici legislaţie care să ajute la recuperarea persoanelor care suferă de TSA şi la integrarea lor în societate. Mai mult, conform legilor în vigoare, un tînăr cu autism devine, automat, în momentul în care împlineşte 18 ani, un schizofrenic.
Dudu are 8 ani şi a fost diagnosticat, la un an şi nouă luni, cu autism infantil. În şase ani, copilul a învăţat cîte ceva despre lumea noastră şi, fără să ştie, a schimbat viaţa oamenilor din jurul lui. Aceasta este povestea lui şi a unei serii de întîmplări cu final fericit.
„Vezi alergînd pe dinaintea ta copacii, casele, satele... toate astea trec! Trec mult mai repede decît într-o lanternă magică. Şi toate sînt adevărate, nu eşti deloc jucăria vreunei iluzii optice! Calea ferată este adevărata lanternă magică a naturii.“
Am debutat în Dilema acum şase ani, cu un text – scris la patru mîini (de fapt, o conversaţie pe mess) – despre singurătate. Scriam atunci cît de bine e să mai fii şi singur din cînd în cînd şi constat acum că, deşi s-au întîmplat destule între timp, singurătatea îmi place la fel de mult.
Atîta vreme cît vor exista în lume regimuri totalitare, vor exista şi disidenţi. Ezitanţi sau hotărîţi, ascunşi sau vocali, moderaţi sau radicali, în libertate provizorie sau în detenţie, încercînd cu mijloacele pe care le au la îndemînă să spună adevărul despre ce văd în jurul lor.
Este unul dintre cei mai importanţi regizori contemporani. E cunoscut pentru filme ca Brazil, The Fisher King, Tideland, Fear and Loathing in Las Vegas, The Imaginarium of Doctor Parnassus, pentru imaginaţia fenomenală şi pentru hotărîrea aproape suicidară cu care insistă să-şi ducă proiectele la bun sfîrşit.
Auzisem că am avea un fel de „deltă“ în Bucureşti, un ecosistem apărut în mod miraculos în fosta groapă Văcăreşti, văzusem cîteva fotografii pe care aproape că le-aş fi bănuit de photoshopare intensă dacă n-ar fi fost publicate în National Geographic: o întindere de ape, stufăriş şi verdeaţă, tot felul de păsări hrănindu-şi puii.
Timp de cîteva zile, în Bucureşti a venit o cavalerie de jurnalişti americani. Spun „cavalerie“, pentru că nu mi-i pot închipui venind altfel din America şi pînă în România decît pe cal. Jurnaliştii ca ei nu pot merge cu avionul sau cu vaporul transatlantic, veţi vedea mai încolo de ce.
"Urăşte-ţi tatăl! Urăşte-i Alzheimerul", "Urăşte-ţi băieţelul! Urăşte-i autismul!", "Urăşte-te pe tine! Urăşte-ţi epuizarea!" - sînt mesajele unei noi campanii de promovare pentru un supliment alimentar.
Am debutat în Dilema acum şase ani, cu un text – scris la patru mîini (de fapt, o conversaţie pe mess) – despre singurătate. Scriam atunci cît de bine e să mai fii şi singur din cînd în cînd şi constat acum că, deşi s-au întîmplat destule între timp, singurătatea îmi place la fel de mult.
Pe 15 august 2012 am plecat la Pukkelpop, unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică din Belgia. La 28 de ani, m-am hotărît în sfîrşit să fac ceva ce puştanii din Olanda, Franţa, Germania fac de la 16 ani: merg cu cortul şi cu prietenii la o chermeză uriaşă de trei zile, unde dorm puţin, dansează, îşi fac de cap şi-şi văd trupele preferate.
Am o afecţiune puternică pentru sălile de cinema. Pentru întunericul din ele, pentru fotoliile lor pluşate, pentru doamna de la casierie, pentru doamna de la intrare, pentru străinii cu care împart acelaşi film, pentru toate lucrurile care ar putea să se întîmple în timpul unei proiecţii, dar nu se întîmplă, pentru lumea dinăuntru care pune între paranteze lumea de-afară etc.
Din 2005 încoace, am avut în România o instituţie de stat care a funcţionat foarte bine, uimitor de bine pentru felul în care sîntem noi obişnuiţi să meargă lucrurile. Minunea a durat 7 ani, pînă cînd Guvernul Ponta a hotărît că această anomalie trebuie să înceteze de urgenţă.
Miercuri, 13 iunie 2012, guvernul Ponta a modificat printr-o ordonanţă de urgenţă legea Institutului Cultural Român. În consecinţă, preşedintele ICR, cei doi vicepreşedinţi şi o treime din consiliul de conducere ICR vor fi numiţi de Biroul permanent al Senatului, iar ICR-ul e scos de sub autoritatea simbolică a Preşedinţiei.
Vineri, 1 iunie, clubul secret se redeschide timp de patru zile, cît durează Green Hours International Jazz Fest, unul dintre cele mai importante festivaluri de jazz din ţară.
Iunie 2004. Am aflat că Bernard Pivot, care pentru mine era un rock star al culturii franceze, vine le Iaşi ca să fimeze o ediţie specială a emisiunii sale de pe France 2, „Double Je”, şi că vrea să mă aibă printre invitaţi. Stupoare şi cutremur, vorba lui Amélie (Nothomb), am intrat în panică şi n-am mai ieşit din ea.
Între 10 şi 14 mai a avut loc la Torino cel mai mare tîrg de carte din Italia şi unul dintre cele mai mari din Europa. La ediţia de anul acesta, una aniversară, invitatele de onoare au fost România şi Spania. Într-un tîrg cu cinci pavilioane, sute de expozanţi, sute de mii de vizitatori şi o sumedenie de lansări şi dezbateri întîmplîndu-se în acelaşi timp, e foarte uşor să treci neobservat.
Ştiu că pare incredibil, dar la cît am umblat prin tîrg în ultimele zile, pot să vă spun unde e cutare stand de la cutare editură, unde e expoziţia cu cele 25 de obiecte alese de 25 de scriitori, unde puteţi mînca o felie de pizza, unde se stă mai puţin la coadă la baie, unde sînt cărţi la jumătate de preţ, unde se găsesc volume de poezie etc.
Avionul de la Bucureşti la Torino, via Roma, a fost plin de scriitori, editori, jurnalişti. Cel mai literar avion cu care-am călătorit vreodată. Poveşti cu Ana Blandiana despre ce i-a spus Pintilie după ce Reconstituirea n-a cîştigat Palme d’Or-ul, despre pierdut avioane, despre un fular rătăcit în aeroportul din Copenhaga şi zărit în vitrina de la Obiecte pierdute la cîţiva ani după.
Românul s-a născut poet, aşa cum unii se nasc albi, negri, galbeni, albaştri. Un loc comun atît de călduţ, încît ai fi în stare să-l crezi, în timp ce reciţi pe de rost primele 20 de strofe din „Luceafărul“. Din fericire, lucrurile nu stau chiar aşa, dar stau bine.
Cînd am căştile în urechi, am superputeri. Oraşul prin care umblu kilometri întregi într-o singură săptămînă, oraşul care strigă la mine, mă trage de mînecă şi-mi pune piedică de atîtea ori pe zi, ia forma muzicii pe care o ascult. Dacă oamenii aleargă ca să prindă autobuzul, iar eu am în căşti Bill Evans, îi văd cum fac doi paşi, iar al treilea e deja în aer.
Există o revistă care merită mai mult decît oricare alta să fie aşezată în Biblioteca Paradiso. Da, mai mult chiar decît Cahiers du cinéma, mult mai mult. Apare din 1932, e publicată de British Film Institute şi e enervant de bine scrisă...
În afară de sfîrşitul lumii, desigur. Sau pînă la sfîrşitul lumii. (Şi nu, nu cred c-o să renunţ prea curînd la glumiţa cu deadline-ul total, e revigorantă, îţi pune sîngele în mişcare şi-ţi dă senzaţia că mai ai atîtea lucruri de făcut.)
În comentariile din jurul manifestărilor de revoltă din ultimele zile, a apărut ideea potrivit căreia indivizii care-au devastat zona de la Unirii, duminică seară, ar fi fost nu ultraşi, ci „hipsterii care o ard de obicei prin barurile din Centrul vechi“. Termenul „hipster“ e atît de abuzat, încît ajungi să vezi hipsteri chiar şi-acolo unde nu sînt.
Litera din scrisoarea misterioasă e un text entre chien et loup (adică între nuvelă şi roman), un mediu metraj în care fiecare situaţie de-abia apărută în ecuaţie e răsturnată imediat de o alta, care e răsturnată la rîndul ei, şi aşa mai departe.
Dacă citiți acest text pe dilemaveche.ro, înseamnă că ați scăpat de sfîrșitul lumii din data de 11.11.2011 și vă pregătiți deja de următorul (adică cel din 12.12.2012). Pînă atunci, vă recomand un fantastic roman de debut despre sfîrșitul lumii, pentru care s-a întîmplat să scriu următoarea postfață.
Nici nu vă închipuiţi cum vă poate schimba relaţia cu un scriitor faptul că, într-o după-masă de februarie, în timp ce vă plimbaţi prin Literaturarchiv din Marbach (cea mai mare arhivă literară a Germaniei), daţi peste rochiţa lui de botez, albă, brodată şi apretată, expusă într-o vitrină de muzeu. Asta am păţit eu cu fraţii Mann - Heinrich şi Thomas.
Pe la 1600 şi ceva, Descartes se apleca peste pervazul ferestrei (nu suficient încît să cadă şi să schimbe, astfel, istoria gîndirii occidentale) şi se-ntreba: „Ce văd eu de la fereastra mea, dacă nu pălării şi mantouri, care ar putea acoperi spectre sau oameni falşi, acţionaţi de resorturi?“.
Dacă aprilie e National Poetry Month (în America, nu la noi), atunci noiembrie ar putea să devină Luna Naţională a Poemelor despre Cinema. Fără nici un motiv, aşa, pur şi simplu. Înainte de fiecare proiecţie, în loc de trailere la premierele viitoare, ne-am uita la teasere pentru volumele de poezie care urmează să apară, iar pe trenciurile noastre am imprima cîteva dintre versurile despre care va fi vorba mai jos.
„A face spectacol, ca mai toate celelalte lucruri, pare să fie ceva firesc pentru Pat Metheny. Chitarist de excepţie, compozitor expansiv şi, mai presus de toate, căutător neobosit, ştie cum să aducă umanitate şi sentiment în cel mai grandios dintre spectacole."
Zilele astea se întîmplă ceva cu adevărat important în Bucureşti (pe lîngă venirea iernii). Începînd de vineri, 14 octombrie, şi pînă joi, 20 octombrie, compania de distribuţie a lui Cristian Mungiu, Voodoo Films, aduce pe ecranele din capitală unele dintre cele mai premiate/discutate/apreciate filme de la Cannes-ul de anul ăsta.
Vineri, 30 septembrie. Am ajuns la Alba Iulia pe la prînz, după un drum cu maşina şi cu mult Tom Waits, Jacques Brel, Metallica, Frank Sinatra, rockuri şi franţuzisme (Andrei are un CD făcut special cît să-l ţină pînă la Viena). În Alba, o vară indiană incredibilă, cu cer însorit şi multă linişte.
Dintre cele o mie şi una de fraze, anonime sau celebre, care-ar fi putut deveni prime fraze ale biografiei Robert de Niro. Portretul unei legende, John Parker a ales-o pe cea mai bună.
Între 15 şi 17 septembrie, Centrul Cultural Interetnic Transilvania a organizat, alături de Consiliul Judeţean Sibiu, cea de-a VIII-a ediţie a Colocviilor Transilvania, dedicate în acest an poetului şi traducătorului Mircea Ivănescu. Printre invitaţi s-au numărat cîţiva dintre cei mai importanţi poeţi români de azi, pisicîinele Benone şi „mai multe obiecte sufleteşti“.
Mamaia, Cerbul de aur, Cîntarea României, Cenaclul Flacăra, Punct. Asta aş fi avut dacă m-aş fi născut cu 20 de ani mai devreme. TIFF, Anim’est, NexT, Summerwell, Gărîna, Sighişoara Blues Festival, Peninsula, George Enescu, Green Jazz Fest, Astra, SibFest, FNT, Ideo Ideis, Şi Aşa Mai Departe. Asta am acum, pentru că m-am născut cu şase ani înainte de Revoluţie.
Am fost şi eu, ca şi dvs., nemuritoare. Am avut destui ani în care să trăiesc ca şi cum moartea ar fi fost doar unul dintre finalurile posibile. Inconştienţa asta dulce s-a terminat în primăvară, cînd mi-a murit un bun prieten. Pînă şi „mi“-ul spune ceva, e senzaţia că cel care a murit ţi-a făcut ţie personal o nedreptate, că te-a lăsat singur şi neconsolat, încercînd cu disperare să umpli golul din urma lui.
Să zicem că Dilemateca s-ar vinde la pachet cu un minidispozitiv YouTube, capabil să proiecteze clipuri pe cea mai apropiată suprafaţă plană din apropierea dvs. (o masă, un zid, o foaie de hîrtie, o coloană vertebrală şi ce mai e în jurul ei). Ar fi atît de deştept, încît, după ce aţi scanat cu el textul pe care îl citiţi, v-ar arăta clipurile de pe YouTube care se potrivesc cel mai bine cu lectura dvs.
Am trecut Atlanticul ascultînd la căştile British Airways-ului Pink Floyd (prima jumătate de drum) şi Dylan (a doua jumătate), ca să-mi intre bine în cap că plec din Europa înspre America. Cînd porneşti în astfel de călătorii, orice prostioară devine simbolică, orice nimic prevesteşte lucrurile măreţe care te-aşteaptă.
