Ziua 1 (a patra de TIFF)
La TIFF e bine să ajungi cu cîteva zile mai tîrziu dacă ai prieteni de încredere care au venit la Cluj de vineri, au văzut cel puţin 10 filme şi-ţi pot spune ce să eviţi cu graţie şi ce să nu ratezi chiar dacă e proiecţie în aer liber şi plouă torenţial.
La TIFF, e bine să vii chiar de vineri, ca să le poţi spune prietenilor care ajung luni, cu un aer plin de entuziasm şi încîntare: „Nu mă interesează ce faceţi în rest, dar trebuie neapărat să vedeţi Thy Womb al lui Mendoza. Neapărat.”
După 9 ani de festival, pot formula axiome care se contrazic, pot argumenta teorii opuse, pentru că la TIFF se poate întîmpla orice, chiar şi să stai la coadă la îngheţată cu Wim Wenders şi nevastă-sa.
La TIFF, lucrurile se leagă între ele mai bine ca în altă parte. De pildă, contează foarte mult care-i primul film pe care-l vezi într-o ediţie (el poate să dea tonul, să anunţe un festival bun sau un festival slab). E, de fapt, o mică superstiţie care face parte din panoplia de idiosincrazii ale unui veteran de TIFF. Anul trecut, am început cu 900 de zile, un documentar despre asediul Leningradului, cu supravieţuitori care vorbesc pentru prima dată despre trucajele memoriei, foame şi canibalism. După ce-am ieşit de la film, ne-am dus să dăm pe gît nişte whisky, deşi era de-abia 2 după-amiaza. Anul ăsta, am început cu un film grecesc, Băiatul care mînca hrană pentru păsări (r. Ektoras Lygizos, 2012), o istorie cu un băiat cu voce de contra-tenor care, nu se ştie de ce, rămîne fără bani şi ajunge să mănînce seminţe pentru păsări, zahăr şi propria spermă. Filmul, parabolă grea de înţelesuri despre nepăsarea ucigătoare a lumii în care trăim, pare făcut special ca să-ţi smulgă empatia, simpatia, compasiunea, dar cade în gol. Ca o vază pe care vrei s-o spargi de-un zid, o arunci şi ratezi ţinta: vaza iese pe geamul deschis şi se sparge undeva, departe.
Al doilea film văzut luni, A Hijacking (r. Tobias Lindholm - scenaristul de la The Hunt şi Borgen, 2012), un thriller danez extrem de bine dozat care merge pe firul întins al negocierilor dintre piraţii somalezi care au luat ostatec echipajul unei nave şi CEO-ul firmei de care aparţine nava respectivă. A Hijacking e în competiţie şi sper să nu plece fără un premiu. Asta şi pentru că ne-a făcut să deschidem în timpul proiecţiei sticla de votcă primită în geanta de festival. Ce se negociază, de fapt, la sute de mii de kilometri distanţă, prin fax şi telefon, nu e suma cerută de piraţi, ci valoarea vieţii umane. Şi, nu, nu e nepreţuită, aşa cum se spune. În plus, nu există nici răi, nici buni, ci personaje care acţionează împinse de motivaţii perfect valabile, ceea ce face lucrurile şi mai greu de cîntărit. Cîteva scene memorabile, actori impecabili, imagine sobră şi o tensiune care-ţi urcă pînă-n gît.
Votcă au băut şi banditul, muzicianul şi alcoolicul din Şi eu, ultimul film al lui Alexei Balabanov. Cele trei personaje pleacă în căutarea unui „turn al fericirii” din apropierea Sankt Petersburgului, o zonă apărută misterios în urma unor radiaţii şi despre care se zvoneşte că te ia din lumea asta şi te transportă într-un a fericirii absolute. Balabanov distruge minuţios orice fel de grandoare simbolistică, căutarea fericirii e-un road trip înecat în votcă şi poveşti fără sens, misticismul rus e un discurs de Hamm şi Clov, muzicianul e o caricatură de Vîsoţki, Sank Petersburgul o suburbie tristă. Pînă şi ratarea, această specialitate rusesc-cehoviană, e o poantă răsuflată. După ce ieşi de la Balabanov, nu-ţi mai trebuie absolut nimic. Dar, din pricină c-am horărît că media la TIFF trebuie să fie de 4 filme pe zi, am mai mers la încă un film din competiţie, It Felt Like Love (r. Eliza Hittman, 2013), despre care Richard Brody de la New Yorker a scris „N-aş mai fi vrut să se termine.” Eu aş fi vrut, pentru că scena în care Lila (jucată excelent de o puştoaică de 14 ani, Gina Piersanti) se aşază în genunchi în faţa prietenilor tipului de care e amorezată, iar el îi spune: „Do you like my cock? Do you like it? Well, it doesn’t like you.”, e de nesuportat. It Felt Like Love e cronica unei veri în Brooklyn şi a unei fete care ar vrea să devină, la fel ca prietena ei, o mică bombă sexuală, dar o face în cel mai umilitor şi dezorientat mod cu putinţă. Un fel de „la umbra tinerelor în floare din Coney Island”.
O zi bună de TIFF se recunoaşte după petrecerea de seara. Dacă dansezi pe Mamma Mia şi Hit the Road, Jack, cîntate live de o trupă dubioasă de coveruri, înseamnă că a fost bine. Şi a fost.
