O plăcere pierdută
- argument -
Am o afecţiune puternică pentru sălile de cinema. Pentru întunericul din ele, pentru fotoliile lor pluşate, pentru doamna de la casierie, pentru doamna de la intrare, pentru străinii cu care împart acelaşi film, pentru toate lucrurile care ar putea să se întîmple în timpul unei proiecţii, dar nu se întîmplă, pentru lumea dinăuntru care pune între paranteze lumea de-afară, pentru hohotele de rîs şi smiorcăielile anonime, pentru vii-la-un-film-cu-mine?, pentru felul stîngaci în care negociezi spaţiul cotierei cu vecinul din dreapta, pentru geografiile lor neschimbate de atîta vreme, pentru fragilitatea unor imagini care te urmăresc şi la cîteva luni după ce-ai ieşit de la film. De fapt, filmul fără ecran mare şi fără sală continuă să existe doar într-un mod destul de precar, ca un tramvai care a rămas fără şine şi fără firele de electricitate. Dar asta nu ne împiedică să vedem filme la laptopul de-acasă sau la televizor sau chiar pe telefon, uitînd de sălile de cinema, lăsîndu-ne să ne aştepte pînă la următorul blockbuster 3D.
Am senzaţia că de un secol încoace am pierdut, printre multe altele, plăcerea mersului la cinema. E ceea ce încearcă să regăsească, sau mai degrabă să provoace, acest dosar. Istorii personale, amintiri de proiecţionist, poveşti de traducător, mărturisiri de cinefil – toate au încărcătura lor sentimentală, ca şi cum despre cinematograf nu s-ar putea vorbi altfel decît cu nostalgie. De cealaltă parte, avem RADEF-ul şi un reportaj despre responsabilitatea distrugerii sălilor de cinema care existau în România înainte să fie transformate în cazinouri sau cămine culturale. Sigur, există sălile din mall-uri, dar nu toate oraşele au mall-uri, deci nu toate oraşele au cinematograf, deci nu toţi copiii pot vedea Hugo al lui Martin Scorsese în 3D, pe ecran mare. Pardon, aproape nimeni din România nu poate vedea la cinema cel mai nou film al lui Scorsese, el a avut doar două proiecţii speciale, la Bucureşti şi la Cluj, şi a fost probabil considerat de distribuitorii de la noi o investiţie nerentabilă. Ceea ce e cumplit de trist, pentru că Hugo e exact genul de film care-ar putea face un puşti de 7 ani să se îndrăgostească fulgerător de cinema şi să priceapă care-i treaba cu magia filmului. E doar una dintre anomaliile cu care avem de-a face cînd vine vorba de cinema în România. Ca să nu ne întristăm totuşi prea repede, vă invit să citiţi, în deschiderea acestui dosar, cîteva fragmente din cele mai frumoase pagini care s-au scris la noi despre cinema.
După care mergeţi la Cinema (Studio) şi luaţi-vă bilet, indiferent de film, tanti Nuţi vă aşteaptă.
