⬆
cinematograful. sau ce-a mai rămas din el
O plăcere pierdută
Am o afecţiune puternică pentru sălile de cinema. Pentru întunericul din ele, pentru fotoliile lor pluşate, pentru doamna de la casierie, pentru doamna de la intrare, pentru străinii cu care împart acelaşi film, pentru toate lucrurile care ar putea să se întîmple în timpul unei proiecţii, dar nu se întîmplă, pentru lumea dinăuntru care pune între paranteze lumea de-afară etc.
O educaţie sentimentală
La 9 ani m-am dus la Cinema Nero şi am văzut un film cu Michèle Morgan. M-a dus Roza, o fată de la ţară, rătăcită din Sighetul Marmaţiei în casa noastră, o fată de două ori mai mare ca mine, şi ca persoană, şi ca vîrstă. Era uriaşă, rîdea mult şi îşi găsise un iubit care azi ar fi fost angajat în orice echipă de baschet ca pivot, atît de slab şi de lung era.
Ultima oară la Cinematecă
S-a răspîndit printre cei mai tineri legenda că, în anii ’70-’80, hai! şi la începutul ’90-ilor, ne uitam cu toţii pe casete VHS, la filme dublate de Irina Nistor. Inexact. Nu toţi aveam video. Iar majoritatea filmelor cool erau vechi şi erau pe peliculă. Ca să le vezi, trebuia să mergi într-un loc numit Cinemateca Română.
Cum s-a rupt filmul cinematografelor româneşti
În 1990 funcţionau în România peste 400 de cinematografe. Astăzi sînt de zece ori mai puţine. Un imens patrimoniu preluat de la comunişti, însumînd clădiri care ar depăşi laolaltă suprafaţa Casei Poporului, a ajuns un mare şi inutil munte de moloz. O parte importantă a clădirilor a încăput pe mîna unor băieţi deştepţi care le-au transformat în orice altceva.
Cinematograful din insulă
Insula Ada Kaleh se afla undeva la 3 kilometri în aval de Orșova, în mijlocul Dunării. În 1970, cînd a fost inundată la cererea lui Ceaușescu, pentru a se construi Hidrocentrala Porțile de Fier, pe insulă trăiau mai puțin de 500 de locuitori, majoritatea turci. Toți au u fost strămutați. Ada Kaleh avea cam 2000 de pași pe lung și 500 pe lat.
Turism cinematografic
Aşa cum alţii colecţionează magneţi pentru frigider de prin călătoriile lor, mie îmi place să adun poveşti cu oameni şi stări cinematografice. Berlin, 2007: în holul unui bistro lipsit de bratwurst (din fericire), m-am împiedicat de un flyer pe care scria „Heute Abend, Les Liaisons Dangereuses (Roger Vadim) im Kino“.
Amintirile unei săli de cinematograf
Ideea mi-a venit în timp ce scriam acel proces-verbal fără rost, în care trebuia să declarăm sub semnătură cum că am închis uşile, am stins luminile şi gazul şi am lăsat totul în bună regulă. Sînt douăzeci de ani mari şi laţi de cînd fac pe cinematograful. Cît poate vedea un om în douăzeci de ani?
Închis temporar
În 2013, cinematograful clujean Arta împlineşte suta de ani. A funcţionat fără întrerupere de la inaugurare pînă în februarie anul acesta. S-a mai redeschis doar în perioada Festivalului de Film Transilvania (TIFF). Vizitatorilor ocazionali, ca mine, sala le sare în ochi prin arhitectura blînd-bătrînească de început de secol XX.
Mai multe feluri de a vedea filme
Agentul J tocmai se aruncă de pe Empire State Building pentru a se întoarce în timp, e singura cale prin care lumea poate fi salvată de invazia extraterestră. În cădere întîlneşte bancheri faliţi de criza anilor ’30, e cît pe ce să fie înghiţit de dinozauri, vede apoi cum cresc zgîrie-nori. E pentru a doua oară în ultima săptămînă cînd văd scena asta din Men in Black III.
„Acum sînt zece spectatori. Doi se pupă şi ceilalţi dorm”
Tanti Nuţi e o minune. E proiecţionistă la Cinema Studio de jumătate de secol şi n-are de gînd să se oprească. Am stat la poveşti cu ea într-o dimineaţă de luni, sub portretele membrilor de onoare ai UCIN, şi nu ne-am mai oprit din rîs. Tanti Nuţi are, la cei 68 de ani ai ei, un umor nebun, o vervă cuceritoare şi o mie de istorii despre filme.
Ieşirea prin Sărindar!
Înainte să fi intrat vreodată în cinematograf, am auzit această propoziţie rostită pe un ton glumeţ de către bunica mea cînd îşi petrecea musafirii către ieşire. Tîrziu, după ce intrasem deja de multe ori în cinema, am aflat că era un îndemn al plasatoarelor cinematografelor aflate pe Bulevardul Elisabeta, în perioada interbelică, adresat puhoiului de spectatori care ieşea de la film.
"Sîntem ţara cu cel mai mic număr de cinematografe raportat la populaţie, din Europa"
"Dacă toată viaţă ai mîncat numai cartofi prăjiţi, nu poţi spune dacă îţi place caviarul sau măcar că ai vrea să-l încerci. Continui să susţin că există cinema fast food şi cinema gourmet. Degustarea face parte din procesul de cunoaştere, fie că e olfactiv-gustativă sau vizual-auditivo-emoţională."
Între ficțiune și realitate
Orașul Brașov are în jur de 300 000 de locuitori. Toate cinematografele au fost închise în urmă cu aproximativ 10 ani. În prezent există un cinematograf într-un mall pe centură. Mă numesc Adi Voicu, sînt din Brașov și m-am gndit la un plan: cum ar fi să ne organizăm, cineaști și cinefili, să proiectăm timp de o săptămîna filme în cinematografele dezafectate din țară?