Insula Ada Kaleh se afla undeva la 3 kilometri în aval de Orșova, în mijlocul Dunării. În 1970, cînd a fost inundată la cererea lui Ceaușescu, pentru a se construi Hidrocentrala Porțile de Fier, pe insulă trăiau mai puțin de 500 de locuitori, majoritatea turci. Toți au u fost strămutați. Ada Kaleh avea cam 2000 de pași pe lung și 500 pe lat.

O zi pe insulă începea cu chemarea care se auzea dinspre geamia veche şi se încheia la... cinematograf. Cinematograful era, de fapt, la Căminul Cultural. Iar Căminul era cea mai veche clădire de pe insulă, care adăpostise pe vremuri garnizoana ofiţerilor, şi care se afla chiar în centrul cetăţii Ada Kaleh. Ca în orice cinematograf, exista un ecran de pînză albă, cam 5/3 metri, şi în sală multe scaune. Scaunele se strîngeau, însă, pe margine, în serile în care la Căminul Cultural se dansa.

Omer Kadri a trăit pe insulă pînă la vîrsta de 10 ani şi 4 luni. Îşi aminteşte că rolele cu film se aduceau cu barca, de la Drobeta-Turnu Severin, iar atunci cînd venea barca, copiii se strîngeau pe mal, să vadă ce filme s-au mai adus. Fiecare film nou era un eveniment, pentru că, în rest, nu se întîmpla mare lucru pe Ada Kaleh.

Un bilet la cinematograf costa 1,25 lei. Sala se umplea seară de seară, unii vedeau acelaşi film de mai multe ori, pînă cînd ajungeau să înveţe replicile pe dinafară. Apoi, a doua zi, fiecare film era intens comentat. Omer Kadri spune că, de multe ori, nu mai găsea locuri pe scaune şi, împreună cu fratele lui, se căţăra pe pervazul ferestrelor. Uneori, cînd era cîte un film rusesc propagandistic – căci se mai difuzau şi din astea –, se plictisea şi moţăia pe pervaz. Se trezea în ţipetele publicului, nemulţumit că iar se arsese filmul! Se întîmpla aproape în fiecare seară, iar lumea începea să fluiere sau să ţipe: „Filmuuu! Luminaaa!“. Dar asta nu-i împiedica să vină la cinematograf şi seara urmatoare.

Cum ieşeau de la film, locuitorii insulei se înghesuiau în faţa unui panou la care se anunţau filmele noi. Bătrînii mai întîrziau la cafenelele din centru, iar copiii – la prăvălia faimosului cofetar Arif. Omer Kadri îşi aminteşte că, odată, cofetarul l-a lăsat să învîrtă şi el la răcitoarea pentru îngheţată. Altădată, a avut norocul să intre în cabina operatorului de la cinematograf. Sîrbul Sandu Radoslav, căsătorit cu o turcoaică de pe insulă, s-a ocupat la un moment dat de cinematograf şi l-a lăsat pe micul Omer în cabină, să vadă cum derulează filmele. Şi-i plăcea. Era fascinat şi de generatorul cinematografului, care era pe benzină, şi făcea lumină atunci cînd pica curentul. Iar drumurile spre casă, seara, după film, erau pentru el o adevărată provocare. Se lăsa întunericul şi el trebuia să străbată, uneori singur, o bună parte din drumurile cetăţii de pe insulă. Erau tot felul de catacombe şi ziduri de după care oricînd ar fi putut să apară cineva. Deşi, nu era deloc periculos să mergi noaptea pe străzile cetăţii. Exista şi un post de poliţie pe insulă, şi – aşa cum se menţionează în singura monografie a insulei, scrisă de imamul Ali Ahmed, „certuri cu bătaie sau crime nu au avut loc niciodată“. Însă, aşa cum se povesteau zi de zi filmele văzute cu o seară înainte, tot la fel circulau pe insulă poveşti cu strigoi şi cu fantome. Aşa se face că, pentru micul Omar, care avea mai puţin de 10 ani, uneori, drumul spre casă era un act de mare curaj. Seara următoare, însă, nici cele mai groaznice poveşti cu fantome nu-l ţineau departe de ecranul acela alb pe care se derulau altfel de poveşti. Îşi aminteşte de filmul Dragoste la zero grade, în regia lui Geo Saizescu, cu Iurie Darie şi Coca Andronescu, de Elena din Troia, o capodoperă a cinematografiei, în care – avea să afle mai tîrziu – au jucat aproape 30.000 de oameni, sau de Stan şi Bran. „Era o scenă – povesteşte Omer Kadri – în care cei doi îşi construiau o casă, iar la un moment dat, Bran a căzut şi, din greşeală, a înghiţit nişte cuie. Îmi amintesc cum, copil fiind, am început să plîng pentru că îmi imaginam ce dureros trebuie să fie pentru Bran. Altădată, a fost rîndul bătrînilor din sală să se sperie cînd au avut impresia că locomotiva de pe ecran ar veni peste ei. Povestea a făcut repede înconjurul insulei şi toată lumea vorbea despre ea.“ Mare succes pe insulă a avut şi Laleaua neagră, care s-a difuzat o săptămînă întreagă (de obicei, într-o săptămînă erau programate două filme).

Pentru o vreme, micul Omer a fost o persoană importantă pe insulă, printre copiii de vîrsta lui, şi nu numai. A mers cu mama lui la Herculane şi acolo au fost la cinematograf. Dimineaţa, la matineu. Pentru Omer era un pic ciudat. Cum adică? Se dau filme şi dimineaţa?! Pe insulă sînt doar seara... La Herculane, la matineu, Omer a văzut filmul Cei şapte din Teba, care nu rulase încă pe insulă. Aşa că a fost în centrul atenţiei atunci cînd s-a întors şi a povestit tuturor filmul. Numai că, la scurt timp, filmul a ajuns şi pe Ada Kaleh.

Omer Kadri a găsit printre documentele păstrate de locuitorii insulei un proces-verbal datat septembrie 1949, întocmit de „colectivul de muncă al Căminului Cultural din comuna Ada Kaleh, judeţul Mehedinţi“, întrunit pentru a analiza situaţia încasărilor la filmul rusesc Aşteaptă-mă. Concluzia era că filmul a fost văzut de 502 persoane şi s-au încasat 2640 de lei. În proces se mai consemna că publicul spectator a fost consultat şi acesta e de părere că „filmul sovietic este constructiv şi contribuie la ridicarea nivelului nostru cultural şi la îmbogăţirea cunoştinţelor noastre ideologice“. Era, probabil, unul dintre filmele la care pe Omer Kadri l-a prins somnul pe pervazul ferestrei de la cinematograf. 

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi.