Vlad ODOBESCU

Au hotărît să intoneze „Noi sîntem români“, cît să le-audă jumătate de Covasna tresărirea patriotică. Eu am tresărit nepatriotic afară, în cel mai cumplit ger pe care l-am simțit vreodată.

Nu poți distinge un profil: cam toată lumea pleacă. Din punct de vedere statistic, e impresionant: cel puțin cinci milioane de sirieni – poate șase-șapte milioane – au plecat.

istoria Rusiei e supusă întruna schimbării. Trebuiau șterse orice semne ale versiunii precedente. Confiscau manuale și editau unele puțin modificate, cu fețe care lipseau, cu nume omise. Știai că e istorie pentru că îți oferă o cronologie, dar știai și că istoria e o minciună, că încearcă să-ți ascundă ceva.

Zici Kosovo și te gîndești din prima la război, la sîrbi și albanezi și la bombardamentele americanilor asupra Belgradului. Dar din război au rămas doar patrulele KFOR cu care se pozează turiștii.

Am fost naiv să cred că, odată ce la Casa Albă a fost instalat şi reinstalat un preşedinte de culoare, disputele pe teme rasiale au fost depăşite în Statele Unite. Aveam impresia că-i o chestiune ce ţine de majorităţi, că, din momentul în care balanţa electorală s-a înclinat în felul ăsta, ura şi frica au început să se mute în arhive.

Toamna trecută, cînd şi-au pus năduful într-o scrisoare către administraţie şi au anunţat că gata, fac sindicat, angajaţii cooperativei alimentare din Brattleboro (Vermont) au folosit cuvinte precum „frică“, „ameninţări“, „hărţuiri“.

Ajah are azi un exerciţiu la şcoală: trebuie să alerge spre un colţ cît mai ferit al clasei, să-şi închidă imediat telefonul mobil, să-şi potrivească pauzele de respiraţie şi, mai ales, să nu mişte. În timpul ăsta, profesorul încuie uşa şi apoi priveşte peste bănci, pentru a fi sigur că toţi elevii sînt invizibili pentru un om care ar căuta o ţintă prin gemuleţul uşii.

Gabriel întîrziase la biserică şi ştia că maică-sa îl aşteaptă, aşa că urca grăbit pe Bulevardul Humboldt şi n-a văzut maşina care încetinise în dreptul lui. Era 7 şi 10 seara, iar repetiţiile pentru cor probabil că începuseră deja. Băiatul a ajuns la intersecţia cu strada Homestead şi se pregătea să traverseze. Glonţul i-a trecut prin stomac, i-a perforat intestinele şi s-a oprit într-un muşchi al spatelui.

Agentul J tocmai se aruncă de pe Empire State Building pentru a se întoarce în timp, e singura cale prin care lumea poate fi salvată de invazia extraterestră. În cădere întîlneşte bancheri faliţi de criza anilor ’30, e cît pe ce să fie înghiţit de dinozauri, vede apoi cum cresc zgîrie-nori. E pentru a doua oară în ultima săptămînă cînd văd scena asta din Men in Black III.

Înainte de toate se pune o amorţeală firavă în partea stîngă, sub coaste. Cine nu ştie s-o asculte o va confunda cu leziunea minoră cauzată de un somn strîmb. În clipa asta nu pot fi însă păcălit, ştiu sigur de unde vine: amorţeala din stomacul meu e una cultivată. E trecut de ora prînzului şi n-am mîncat de aproape o zi.

Sînt atîtea lucruri de făcut în localităţile numite Broşteni, că primarilor de acolo nici nu le-a trecut prin minte să se strîngă sub acelaşi acoperiş, să-şi pună sufletele şi proiectele pe masă, să bea o cafea, să schimbe o vorbă. E drept, de la Broşteniul din judeţul Mehedinţi pînă la cel din Suceava sînt 574 de kilometri, adică vreo opt ore cu maşina.

Cică un tînăr era să fie bătut pentru o metaforă. Aşa, simplu: a început omul să-şi recite poezia în Piaţa Universităţii, unii n-au înţeles şi au sărit pe el. Doi manifestanţi dezbat acum cazul în troleibuz, între Armenească şi Calea Moşilor. Unul susţine că „dacă nu înţelegi o metaforă, degeaba trăieşti“.

Iată-mă pe trotuarul de la Romană, după coloane; sînt băiatul acela cu mîinile îndesate în buzunare şi cu o întrebare: Cum mai recunoşti un hipster în ziua de azi? Acum ceva vreme era simplu: vedeai o eşarfă, o desfăşurai şi la capătul ei găseai un hipster.În ziua de azi, nici eşarfele nu mai sînt ce-au fost, par făcute să păcălească ochiul.

Se putea purta geacă scurtă de piele în Bucureşti: meteorologii anunţaseră pentru ziua de 21 februarie 1990 o temperatură maximă de 15 grade Celsius, cer senin şi vînt slab. Majoritatea spectatorilor au venit totuşi în hainele gri de la Revoluţie şi de la cozile dinainte.

„Aici e Uniunea Europeană?“, întreabă bătrînul, văzînd că aştept, ca şi el, lîngă geamul împodobit cu afişe şi cu o hartă colorată a Europei. Nu e chiar Uniunea Europeană, e sediul centrului Infoeuropa, însă pare suficient să-i înnoade speranţele.

Chinuit de insomnie, cufundat în lumina albastră a monitorului, condamnatul E.M. continuă să-şi ispăşească luciditatea într-o mansardă pariziană. Tastează cu sete, iar căsuţa comentariului se umple de un gînd nou. Internetul – tărîm al singurătăţilor puse laolaltă, imperiu al strigătului nocturn, al inutilităţilor, al nepotrivirilor, al obsesiilor şi al profeţiilor – pare locul în care E.M. Cioran ar intra ca la el acasă.