De ce nu ne interesează Uniunea Europeană

„Aici e Uniunea Europeană?“, întreabă bătrînul, văzînd că aştept, ca şi el, lîngă geamul împodobit cu afişe şi cu o hartă colorată a Europei. Nu e chiar Uniunea Europeană, e sediul centrului Infoeuropa, însă pare suficient să-i înnoade speranţele. Ion Preda are 78 de ani şi a ajuns de la Arad pînă în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti cu două sacoşe legate peste umăr şi cu o pungă în mîna stîngă, toate pline de acte, plîngeri şi dureri cetăţeneşti. Speră să deşarte hîrtii într-un birou al Ministerului Administraţiei şi Internelor, aflat peste drum, poate va pune cîteva şi într-un plic care să ajungă sus de tot.

„Aş vrea să trimit şi eu o scrisoare la comisia cu drepturile omului, la Strasbourg. Să-mi spună şi mie cum e cu drepturile omului în România. E vorba de pensie. De ce directoarea de la Casa de Pensii, dacă i-am adus hotărîre judecătorească cum că mă încadrez cu sporurile, nu vrea să le ia în considerare? Am depus acte încontinuu, din 1994, de cînd m-am pensionat. An de an, la Ministerul Justiţiei, la doamna procuroare generală... Şi zic că nu e de competenţa dumnealor.“ Poate ajuta Uniunea Europeană? „Dacă sîntem în Uniunea Europeană, cum au drepturile celelalte state, şi noi ar trebui să avem“, socoteşte bătrînul. 

Spune că înainte de Revoluţie, el, Preda Ion, intra slobod în sediul Consiliului de Stat, chiar pe uşile din mijloc, şi cineva îl asculta, apoi toate se rezolvau ca prin minune: „Pînă în 1989, am venit de două ori în Bucureşti cu probleme. Colea, la Consiliul de Stat, la domnul consilier numărul 4“. Şi aşa i-au dat banii la care avea dreptul, după ce consilierul numărul 4 – un zeu de buzunar, desigur – i-a zis: „Du-te înapoi, că dacă nu-ţi dă banii în zece zile, vii direct aici şi spui direct la poartă că mergi la mine“. Exista pe atunci mai multă înţelegere la nivel înalt, aşa i se pare, mai multă omenie instituţională.  Poate că nu-i totul pierdut. În dimineaţa asta caldă de septembrie 2011, Preda Ion intră cu avînt pe uşa centrului Infoeuropa. Deasupra lui atîrnă steluţe galbene pe un cer cam întunecat, pe pereţi sînt steaguri îngemănate, prinse sub un plastic semitransparent. „Nu vă supăraţi, am de făcut o plîngere...“ 

Bucata mea de vină  

Cît pensionarul ia povestea de la capăt în faţa omului de la ghişeu, Anca Liana Chiriţă, consilier în cadrul Departamentului pentru Afaceri Europene, trece pe o hîrtie adresa Curţii Europene a Drepturile Omului. Îi explică apoi domnului Preda că nu poate apela la această instituţie decît după ce toate căile de atac din ţară au fost epuizate. Căile de atac, nu rezervele de răbdare. Aproximativ 2500 de oameni trec într-un an pe la Centrul Infoeuropa. Sînt studenţi care cer informaţii pentru lucrări ori date privitoare la studii, ar mai fi conferenţiari universitari, reprezentanţi ai unor ONG-uri, traducători, jurişti, ingineri, angajaţi ai ambasadelor – explică Anca Liana Chiriţă. Vin şi destui oameni precum Ion Preda, ale căror probleme şi-ar găsi rezolvări prin alte locuri.  

Ca ziarist, îmi asum o parte din vină pentru confuzia care-l stăpîneşte acum pe cetăţeanul Preda. În timpul celor cinci ani în care am scris pentru un cotidian naţional, pot număra pe degetele de la o mînă de cîte ori am scris bine documentat, cu interes real, despre chestiuni europene. Recunosc că am avut o tresărire şi cînd mi s-a cerut textul de faţă: ce ar fi de scris despre Uniunea Europeană?  

Cu trăsături rigide de domnişoară trecută prin pension, cu fuste cenuşii, cu gesturi prea corecte şi previzibile, Uniunea nu se arată suficient de ademenitoare pentru presa românească. Şi, pe măsură ce îmbătrînim alături de ea, lehamitea nu poate decît să crească.  

A existat, ce-i drept, o idilă care a durat cîteva luni, în preajma aderării: am încercat atunci să aflăm cam ce ne aduce şi ce ne ia UE; am umblat prin sate după gospodari care taie porcii în bătătură, i-am anunţat cu acea ocazie că n-o să mai fie voie nici cu ţuică făcută la alambic, ceea ce i-a supărat niţel; am făcut reportaje la capetele Europei – nu de alta, dar aveam şi noi unul; am călătorit cu buletine de europeni în zorii zilei de 1 ianuarie 2007. Ne-am întors apoi acasă, să ne vedem de ale noastre.  

„Pentru presa românească, subiectele legate de integrarea europeană sînt considerate încă «politică externă». Şi, în cele mai multe cazuri, ele sînt tratate ca şi politică externă. Singurii care tratează aceste subiecte ca politică internă sînt cei specializaţi, care ştiu domeniul. De exemplu, mulţi dintre ziariştii de pe agricultură sînt foarte buni cunoscători a tot ce înseamnă agricultura din România şi politica agricolă comună“ – arată Roxana Morea, consilier în cadrul Biroului de Presă al Reprezentanţei Comisiei Europene în România. 

Nu citeşte lumea, aşa s-a zis prin şedinţele de redacţie, Europa e plină de subiecte „fără cărniţă“, şi toţi editorii cu degete la tîmplă au încuviinţat. Mihai Roşioru, coordonatorul Biroului de Presă al Reprezentanţei Comisiei Europene, e de părere că „lipsa de interes a publicului“ maschează, în fapt, o carenţă a presei: „Cred că explicaţia ţine mai degrabă de situaţia economică şi de criză decît de o legătură directă între interesul publicului şi decizia unui ziar de a nu trimite un corespondent la Bruxelles, de exemplu. Sînt foarte puţine instituţii de presă din România care au un corespondent acolo. Şi asta se vede în relaţia noastră de zi cu zi cu presa: există jurnalişti care vin, solicită informaţii, ne cer interviuri cu un comisar sau cu o altă personalitate şi nu îl pot face, pentru că nu au pe nimeni acolo“. Iar cît timp ziariştii se fac că scriu despre funcţionarea Uniunii, Ion Preda rămîne să bîjbîie printre instituţii. 

Subiectele mari 

În paginile presei generaliste rezistă doar cîteva subiecte mari, resuscitate atunci cînd apar actualizări consistente. În mod obişnuit, la Birou ajung între 10 şi 15 cereri pe lună din partea ziarelor. „Numărul acestora creşte în momentul în care pe agendă ajunge un subiect extrem de important pentru România. Şi aici cam trei sînt. Întîi ar fi Mecanismul de Cooperare şi Verificare pe Justiţie: în momentul în care Comisia publică acele rapoarte – cel interimar, în februarie, şi cel principal, în vară –, toată presa e interesată şi numărul de întrebări creşte. Un alt subiect ar fi fondurile europene: dacă nişte fonduri se blochează temporar sau sînt alte probleme de acest fel, atunci presa vrea să afle, e clar. Al treilea e extinderea Spaţiului Schengen. Săptămîna aceasta (conversaţia a avut loc pe 19 septembrie – n.r.), informaţiile se vor intensifica, pentru că se discută în Consiliu joi“ – spune Mihai Roşioru. 

Scriem cînd e de rău, dar – prin tradiţie – nu sîntem la fel de răi cu UE cum sînt alţii. Prin urmare, nu prea avem ce scrie. „Impresia mea este că în unele state membre există o presă eurosceptică, şi atunci probabil că reprezentanţii acelui curent din presă sînt ceva mai interesaţi sau sînt mai activi, mai bine documentaţi, sau aşa mai departe. La noi nu e cazul“ – arată Mihai Roşioru.

N-o fi doar vina noastră. Dollores Benezic, jurnalist freelancer, e de părere că am fost nişte şcolari prost struniţi. „Eu cred că noi sîntem în relaţia cu UE precum elevii în relaţia cu şcoala: nu ne-a explicat tovarăşa la timp la ce ne ajută cartea, prin urmare o desconsiderăm. Asta pentru că înainte de aderare nu s-a făcut nimic pentru o informare reală asupra a ceea ce înseamnă UE şi ce-ţi poate băga ea în traistă. Bun, nici acum nu e chiar o avalanşă informaţională, dar de atîţia ani am mai aflat inevitabil că unii sînt premianţi, în timp ce noi am rămas să vindem seminţe.“ Iar frustrările de felul acesta ne rup şi mai mult de pluton. 

Pe scările Centrului de Informare al Comisiei Europene în România – viitor spaţiu public european – sînt siluete de carton în culorile ţărilor membre UE: Olanda e la braţ cu Germania, Spania e pe bicicletă, Belgia poartă fustă, iar un italian cu mîinile în buzunare pare să încerce un flirt. Danemarca apleacă o stropitoare peste plantele perfect decupate din ghiveciul alăturat. Ceva mai jos, fără o ocupaţie anume, silueta românească pare stingheră şi derutată. Chiar şi fără sacoşele cu acte înnodate peste umăr, aduce un pic cu domnul Ion Preda în căutarea dreptăţii.

Vlad Odobescu este jurnalist. A fost reporter special la Evenimentul zilei.

Foto: V. Dorolţi