După aceea, au băgat cărucioare – o comunitate hippie din Vermont învaţă corporatismul

Toamna trecută, cînd şi-au pus năduful într-o scrisoare către administraţie şi au anunţat că gata, fac sindicat, angajaţii cooperativei alimentare din Brattleboro (Vermont) au folosit cuvinte precum „frică“, „ameninţări“, „hărţuiri“. „Credem că formarea unui sindicat ne va ajuta să lucrăm mai strîns, iar asta e crucial după tragediile de anul trecut, şi în condiţiile în care magazinul cel mare şi nou merge mai departe“, scriau iniţiatorii. După decenii în care hipioţii din Brattleboro trăiseră liniştiţi aici, la intersecţia statelor Vermont, New Hampshire şi Massachusetts, o serie de fapte au zguduit cooperativa „patronată“ de 6600 de membri ai comunităţii, altădată un model de democraţie locală. Cooperativa din Brattleboro conţine o poveste americană în miniatură: a fost clădită din generozitate, dar e ameninţată azi de pofte ce-au crescut înăuntru, nebăgate în seamă. 

Poate pentru că iernile  sînt lungi

Pîrîul Whetstone coboară leneş din Marlboro pînă în buza rîului Connecticut, printre case albicioase şi clădiri industriale din cărămidă. Se înfurie, însă, între străzile Canal şi Maine; acolo, între betoane, se aruncă în cascadă. Cu 12.000 de locuitori, Brattleboro e inclus periodic în topul celor mai fermecătoare orăşele din America. Convieţuiesc aici tineri artişti şi ecologişti, pletoşi cenuşii şi doamne zîmbitoare cu haine lungi. Uneori, cîte un sexagenar e arestat pentru posesie de marijuana. În rest, cine nu cîntă pictează, cine nu practică yoga produce sirop de arţar, cine nu vindecă se mobilizează pentru binele omenirii. În fiecare sîmbătă vezi în faţa oficiului poştal de pe strada principală, cel puţin un om care cere interzicerea energiei nucleare, oprirea războaielor şi măsuri pentru stoparea încălzirii globale. Brattleboro are proiectele sale pentru schimbarea planetei. „E multă forţă creativă. Poate pentru că iernile sînt lungi, poate pentru că trebuie să faci mai multe lucruri cînd ajungi aici“, spune Kelly Salasin, o profesoară pasionată de yoga şi de scris, membră a cooperativei locale. Parada din fiecare 4 iulie spune totul, povesteşte doamna Salasin: „Alfred, travestitul nostru, defilează în fruntea coloanei sau într-o maşină roşie, laolaltă cu fanfara şi veteranii cu steaguri, cu grupul interreligios, pe ale căror pancarte scrie «Ura n-are loc aici!»“ Doamna Salasin şi-a dus odată soacra, venită în vizită, la un tîrg de vară din parcarea cooperativei. Erau acolo produse organice din toată lumea, muzică live şi masaj. De cum a intrat, bătrîna a exclamat: „Să le zică cineva oamenilor ăstora că anii ’60 s-au terminat!“, dar n-a băgat-o nimeni în seamă. 

Reinventarea cooperativei 

În 1966, 6350 de soldaţi americani mureau în Vietnam, inflaţia exploda, iar new-yorkezul Jeff Danziger, viitor caricaturist de succes, cumpăra 40 de acri de pămînt în Plainfield, la nord de Brattleboro, pentru suma de 8100 de dolari. În banii ăştia intrau hambare, livadă şi tot ce trebuie. Vermont-ul era o zonă predominant rurală, iar lumea voia să se întoarcă la pămînt, să se ascundă de marea economie şi de război. „Mulţi veneau din New York, din Boston, din California, trăiseră vremuri foarte grele“, povesteşte Danziger. Localnicii îi primeau cu mirare şi cu bunăvoinţă: copiii de oraş se aciuaseră pe lîngă fermele lor pentru a învăţa să facă pîine, să încropească un soi de paturi pentru vacile care fătau. Fumau o iarbă slabă, crescută prea la nord. 

Hipioţii n-au inventat cooperativele – organizaţii de felul ăsta existau în SUA încă din secolul al XIX-lea –, dar se poate spune că ei le-au resuscitat, cu nevoia lor de a mînca natural, într-o ţară tot mai sufocată de chestii artificiale. Pentru a face rost de ovăz neprelucrat şi miere organică ieftină, comunităţile trebuiau să comande cantităţi mari, din surse ştiute. Grupurile de cumpărături – botezate şi „conspiraţii alimentare“ – erau „un alt mod de a crea instituţii fundamentale în afara lumii corporatiste“, explică autorii lucrării Social History of the United States (2009). 

La Brattleboro, vreo 20 de oameni au iniţiat un astfel de grup de cumpărături, în 1975: se strîngeau şi hotărau, de exemplu, că au nevoie de 50 de kilograme de ovăz, cîte două de fiecare membru. Grupul creştea întruna şi era tot mai greu de organizat: se întîmpla ca unii dintre cei care comandaseră să se răzgîndească, să nu mai cumpere. Aşa că membrii comunităţii au hotărît să pună deoparte cantităţile rămase şi să le vîndă la sfîrşitul fiecărei săptămîni. Venitul obţinut era împărţit. Au deschis primul magazin în 1979, într-un subsol. Pe tot cuprinsul Americii funcţionau deja, la acel moment, 10.000 de asemenea cooperative. 

Transformările 

Venea, însă, un deceniu agitat, iar cooperativele aveau de ales: să-şi păstreze caracterul anticorporatist ori, dimpotrivă, să intre de-a dreptul în hora capitalismului, întru binele comunităţii. Hipioţii din Brattleboro au mers pe ultima variantă, dar mai degrabă inconştient, cu sfială. Mai întîi, au instituit un management. La urma urmei, ce era rău în asta? Membrii noului comitet, aleşi în mod democratic, se întîlneau lunar pentru discuţii administrative urgente, însă hotărîrile mari se luau o dată pe an, cu toată lumea de faţă. „Ar trebui să băgăm la vînzare şi zahăr alb?“, „Ar fi bine să vindem şi alcool?“ etc. Toţi membrii erau chemaţi să voteze, să spună ce e de făcut. 

„Asta s-a schimbat puţin... Era prea stresant să foloseşti conducerea colectivă, pe măsură ce numărul membrilor creştea. Aşa că am introdus un management mai apropiat de cel tradiţional, cu un manager general şi oameni care să se ocupe de felurite departamente“, explică Alex Gyori, cel care se află de atunci, din 1986, în fruntea piramidei. Între timp, părul de pe frunte s-a dus, mustăţile i-au albit, dar Alex Gyori are în continuare privirea sprintenă a omului pus pe treabă. Chiar în clipa asta, se aude o voce în boxe – Alex e chemat să rezolve o nouă problemă ce nu suportă amînare. 

De cînd s-a angajat la cooperativă, cu patru ani înainte să devină şef, Gyori a constatat destule chestiuni nefireşti. Mai întîi, nu i se părea normal să ia din prima lună aceeaşi leafă ca cei angajaţi de la început. Apoi, democraţia aceea deplină căpătase destule aspecte ridicole: „Fiecare membru avea un cuvînt de spus, de exemplu în ceea ce priveşte culoarea creioanelor pe care le vom folosi.“ Iar oamenii se împotriveau la orice, se împotriveau întruna. Nu voiau să audă la început de cărucioare pentru cumpărături pentru că păreau corporatiste. „Dar apoi au început să se căsătorească şi să aibă copii. Aveau nevoie să-şi pună cumpărăturile undeva, pentru că ţineau copiii în braţe“, spune Alex Gyori. 

În 1988, cînd s-au mutat într-un spaţiu mai mare şi mai vizibil, cooperativa din Brattleboro a inaugurat un raion cu produse din carne, cu măcelar şi tot ce trebuie. O parte dintre membri au protestat în faţa magazinului, au agitat pancarte pe care scria „Alex, asasinul!“ şi au strigat „Eşti un criminal!“ Cei mai mulţi au cedat cînd li s-a explicat că, în condiţiile în care 70% dintre membri consumă carne, nu e normal să fie împinşi să cumpere produse proaste de la corporaţii. N-au fost victorii tocmai uşoare. Trebuie să fi contribuit întrucîtva şi argumentul banilor, deşi puţini ar recunoaşte: cooperativa devenise profitabilă. În 1982, valora 600.000 de dolari. În 1989 – primul an de după extindere – urcase deja binişor peste 2 milioane. Vara trecută, după ce s-a mutat într-un spaţiu şi mai mare, Gyori estimează că afacerea ar valora undeva pe la 18 milioane de dolari. De curînd, cei peste 6600 de membri activi au fost botezaţi „acţionari“. Fiecare primeşte dividende, iar cei care muncesc două ore pe lună au un discount de 8% la fiecare rundă de cumpărături. Însă mulţi dintre angajaţi s-au simţit daţi deoparte în ultimii ani. După ce-a trecut Thanksgiving-ul şi Crăciunul, zece dintre cei 170 de angajaţi au fost disponibilizaţi fără prea multe discuţii. Albia nemulţumirilor s-a umflat întruna, precum rîul Connecticut în vara lui 2011, după uraganul Irene. „Ştiu că există tensiuni în anumite raioane. Mulţi ar spune că e totuşi ciudat un sindicat, într-o comunitate atît de liberală“, zice Kelly Salasin.

Furia „vieţaşului“ 

„Dacă este vreun loc în Vermont care să întruchipeze marile calităţi ale acestui stat – un loc în care comunitatea să se adune pentru a cumpăra produse locale, pentru a rîde, pentru a închega prietenii şi pentru a sărbători lucrurile pe care le preţuim în viaţă – acesta este cooperativa din Brattleboro“, preciza guvernatorul din Vermont, Peter Shumlin, într-o declaraţie transmisă pe 9 august 2011, în ziua în care responsabilul raionului de vinuri, Richard Gagnon, l-a împuşcat în cap pe şeful magazinului, Michael Martin. Managerul l-ar fi ameninţat pe Gagnon cu disponibilizarea, după o serie de conflicte. Şocul resimţit în oraş a fost mare, mai ales că Gagnon era unul dintre „vieţaşi“: aşa erau porecliţi fondatorii cooperativei. 

Poliţiştii l-au găsit pe specialistul în vinuri, afară: avea la el un pistol, un încărcător plin şi un exemplar al ultimei sale evaluări profesionale. A zis că nu vrea să mai facă rău nimănui, dar n-avea cum să fie aşa. O săptămînă mai tîrziu, Kelly Salasin a trecut pe la cooperativă să cumpere o sticlă de vin şi a tremurat tot drumul spre casă. La momentul crimei, noul sediu era în construcţie. Mutarea efectivă s-a produs în iunie 2012. Două luni după aceea, clădirea din spate a fost demolată, iar în octombrie, Richard Gagnon a fost condamnat la 17 ani de închisoare. Pentru mulţi locuitori din zonă – între care şi Kelly Salasin – mutarea a uşurat depăşirea tragediei. Alţii regretă însă şi acum vechiul magazin. Locul avea un aer familiar: firma de la intrare era pictată de mînă; pe geamuri şi pe uşi erau lipite imagini cu păsări galbene şi flori. 

Cooperativa de azi e o clădire gri, de 4400 de metri pătraţi, cu 24 de apartamente de închiriat deasupra. O parcare cu 115 locuri – doar pentru clienţi, după cum avertizează un afiş – se întinde de la stîlpii metalici de la intrare pînă departe, spre malul pîrîului. Raionul de vinuri oferă inclusiv sticle aduse de peste Ocean, lumina e albicioasă şi rece, iar casieriile ţiuie ca-n orice hipermarket. Devine locul ăsta corporaţie, aşa cum se temeau hipioţii la începuturi? Alex Gyori răspunde scurt şi sever: „Nu!“, dar poate ar mai fi nişte lucruri de adăugat.

Vlad ODOBESCU este jurnalist şi se află la Boston, în cadrul programului „Reporters-in-residence“, derulat de New England Center for Investigative Reporting (NECIR). 

Foto V. ODOBESCU