Imagini cu gîşte care tot ies dintr-un saxofon

Iată-mă pe trotuarul de la Romană, după coloane; sînt băiatul acela cu mîinile îndesate în buzunare şi cu o întrebare: Cum mai recunoşti un hipster în ziua de azi? Acum ceva vreme era simplu: vedeai o eşarfă, o desfăşurai şi la capătul ei găseai un hipster. În ziua de azi, nici eşarfele nu mai sînt ce-au fost, par făcute să păcălească ochiul. De cînd au început să împodobească cefe groase şi umeri cît se poate de mainstream, adevăraţii hipsteri au lepădat eşarfele prin dulapuri, fără umbră de regret. Aşa sînt ei, cameleoni ciudaţi – îşi schimbă culoarea nu ca să se adapteze la mediu, ci ca să contrasteze cu el. Astăzi îi voi găsi, îi voi urmări prin jungla urbană şi voi încerca să-i arăt fără să-i tulbur. Lumea trebuie să-i cunoască, să ştie cu cine are de-a face, poate chiar să înţeleagă ce-i de înţeles. 

Primisem informaţii clare că o colonie mare se află la doi paşi de aici, într-o librărie cu ceainărie. E firesc, existenţa hipsterilor e strict legată de teritoriile bogate în ceai: în timpul zilei, discuţiile lor se împletesc cu aburii unor ceaiuri nemaigustate, cu denumiri nemaiauzite. În mijlocul acestei librării a fost amenajat chiar un mic altar: sînt ceaiuri în punguţe negre pe care scrie „caramel“, „iasomie“, „roze“, „lovely lemon“, „butterfly“, bucăţi de halviţă cît degetul, cutii de marmeladă din care se hrănesc, cel mai probabil, păpuşile japoneze de pe raftul de sus. Pe marginea sobei sînt aliniate sucuri de mere şi pere, asortate cu CD-uri semnate Florence + The Machine şi Claude Challe & Jean-Marc Challe. În cealaltă parte a camerei, deasupra unei lăzi, zîmbeşte o omidă roz care ocupă – cine ştie de ce – funcţia de suport de CD-uri. În lumea hipsterilor, obiectele sînt băgate într-o urnă, posibilele întrebuinţări – în altă urnă. De astă dată a fost extrasă omida şi suportul de CD. E bine aşa, ba e chiar perfect haios.  

Nu e superficialitate, e reinventare

Spre deosebire de generaţiile trecute, hipsterii nu par hotărîţi să întoarcă lumea pe dos, ci doar să extragă din ea o serie de convenţii, întru veşnica lor batjocorire; să scoată apoi ciudăţeniile, întru venerare. Ziceaţi că nu-s cool ochelarii cu rame groase, că-i poartă doar tocilarii? Priviţi-o pe domnişoara care se plimbă printre rafturi, domnişoara aceea cu ciorapi mov, căciulă mov şi pungă de hîrtie „The Earth Collection“, 100% fibre naturale, poartă ochelari din aceia. Zîmbetul mainstream vi se stinge imediat. Urmăriţi-o cum cercetează colecţia de clasici ai literaturii cu o carte sprijinită de bărbie, cum pipăie ediţii elegante în limba engleză. Le deschide la mijloc, urmăreşte cîteva rînduri şi le pune la loc, cu mîngîieri materne.

În repetate rînduri, hipsterii au fost acuzaţi de superficialitate, că ar pluti între pasiuni de-o zi, de-o săptămînă şi de-o lună: există foşti purtători de eşarfă care-ţi recomandă cu mîna pe inimă cutare formaţie, iar mîine o vor fi abandonat deja prin foldere. În fapt, un asemenea gest n-are de-a face cu superficialitatea, ci cu reinventarea, cu neobosita căutare a sinelui. Hipsterul e organic legat de această căutare, o clipă de s-ar opri, ar fi înghiţit de mulţime. 

De aici vine atît dificultatea identificării, cît şi teama de etichetare. În momentul în care cineva „îl face“ hipster, ceva din aură s-a topit. Băgat cu de-a sila într-o categorie, strivit între manelişti şi emo-care-se-taie-cu-lama, ce poate fi mai cumplit? Aşa că fuge cît îl ţin picioarele: nu e hipster, e doar ultracreativ. 

Ioana, amică de-a mea, ştie o tipă – corporatistă în timpul zilei, creativă seara şi în weekend – care pusese bazele croşetatului în baruri şi cafenele: „Tu – femeie îmbrăcată cochet – îţi scoţi croşetăreala şi croşetezi la cafea, în timp ce iubitul tău cu care nu-i aşa cool să vorbeşti în oraş citeşte ziarul“. O preocupare vintage, alternativă de-a dreptul, cine şi-ar fi imaginat că se poate? Şi totuşi, în timpul unei excursii la Praga, Ioana avea să vadă că-s pline barurile de domnişoare care croşetează. Devenise deja o modă, fapt cu totul regretabil. „Tot trip-ul (ideea – n. red.) e originalitatea, să fii primul în ceea ce faci: şi la croşetat, şi la descoperit muzică, şi la dat share-uri. Nu-i bine să fii catalogat repede ca hipster. Păi, gîndeşte-te că fetele, cel puţin, ştiu o grămadă de denumiri numai pentru stiluri de îmbrăcăminte: «casual», «vintage», «baroque», tocmai pentru a se feri de simplificarea asta“, explică Ioana. 

Dacă metaliştii se întîlneau pentru că ascultau în draci Metallica, hipsterii se adună prin ceainării şi pe Facebook pentru a-i ţine pe ceilalţi la curent cu descoperirile proprii în materie de muzică electronică, indie, jazz sau – de ce nu? – manele sîrbeşti de acum două decenii. Hipsterii sînt uniţi în aceeaşi măsură în care căutătorii de aur din Alaska se uneau în faţa sălbăticiunilor. E doar o chestiune de atitudine. 

Creativitatea, concentrată într-un aparat verde brotac

Se întîmplă să existe gusturi comune – sînt simple accidente. Dar cum să nu iubeşti bicicletele şi verdele, cărţile, brăţările, filmele independente, Londra, fotografiile vintage, India, mîncarea vegetariană sau vegană, ceaiul, pereţii pictaţi, cine se poate abţine? În mijlocul acestei librării, se odihnesc cîteva biciclete albe, cu roţi mici. Alături, între afişele ce fac reclamă la pixuri făcute din PET-uri, e un poster mare cu artistul Ion Bîrlădeanu costumat în cowboy, cu privire blîndă şi fără pistoale la brîu. De cîţiva ani, toată lumea a aflat de colajele lui Bîrlădeanu şi de ghena lui, de întîlnirea cu Angelina Jolie şi de expoziţiile sale, au fost documentare şi interviuri. E clar că Ion Bîrlădeanu n-ar fi fost azi eroul fără pistoale dintr-un afiş „serie limitată“ dacă nu venea o adiere vintage să-i mîngîie colajele. Uitasem să menţionez: cowboy-ii sînt mişto, chiar foarte mişto. 

Următoarea încăpere e păzită de creaturi din scînduri. Fix în mijloc, peste cărţi despre muzici pe care trebuie să le asculţi înainte să mori, e o cutie verde brotac ce conţine un aparat ca de jucărie, pe care scrie „lomograph“. Ca să ştiţi şi voi, lomografia e o fotografie mai cu moţ. Site-ul companiei care vinde astfel de aparate are motto-ul „Don’t think, just shoot!“ („Nu te gîndi, doar apasă!“) şi un set de zece reguli pentru viitorii utilizatori. Între acestea: „Nu trebuie să ştii dinainte ce ai prins pe film“, „Nici după aceea“, „Nu-ţi face griji cu privire la reguli“ (cu explicaţia: „Urmează-ţi vocea lomografică lăuntrică“). Creativitatea şi unicitatea se topesc în forma pură a acestui aparat verde brotac, deloc ieftin. 

Desigur, lomografia e doar o parte a industriei care funcţionează pe bază de hipsteri. Steve Jobs a clădit un imperiu doar pentru că a ştiut să le urmărească evoluţia, să le modeleze gusturile, să le vîndă jucării frumoase şi scumpe. Cei mai mulţi hipsteri au joburi bănoase – lucru care nu putea rămîne neobservat. Între orele 9 şi 17, cei pentru care nu s-a găsit loc în publicitate sînt nevoiţi să trăiască printre corporatişti conformişti, cu care pot fi adesea confundaţi. Şi nu există lucru mai regretabil. 

Alina, hipster în devenire: „Îmi spuneam că sînt prea alternativi pentru mine“

Hipsterii obişnuiesc să înece partea necreativă a existenţei lor în shot-uri de Jägermeister, la Club Control. E un subsol care se face dintr-un pasaj, cum nu se poate mai bine. Acum vreo doi ani, i se zicea încă „ex-Mansarda lui Jumbo“, cu referire la o crîşmă îngrămădită la capătul unor scări, într-o casă veche de pe Berzei. N-ar fi putut intra acolo nici măcar un sfert din oamenii strînşi în seara asta de vineri la Control. Pe pereţii de aici încap figuri imense de staruri rock care veghează canapele, aici lumina coboară din cilindri peste ochelarii unui bărbos, peste fruntea partenerei sale, aici e loc pentru toată lumea bună: uite un papion argintiu, uite plete lipite de frunte, uite o bluză cu buline şi o fustă pînă în pămînt, uite o căciulă. Se dansează în draci pe muzici de toate felurile. În Control se pot proiecta imagini dintr-un desen animat vechi, cu nişte gîşte care tot ies dintr-un saxofon.

Alina lucrează în presă şi s-a hotărît: vrea să facă parte din lumea asta pestriţă. Înainte, cînd se întîmpla să participe la vreun eveniment în care detecta „hipsterisme“ – cum ar fi „lansările Decît o Revistă, concertele de la Atelierul de Producţie sau unele seri din Control“ – Alina pleca repejor: „Îmi spuneam că sînt prea alternativi pentru mine“. De la o vreme însă şi-a făcut curaj şi a decis să îmbrăţişeze hipsterimea, în toată splendoarea ei: şi-a făcut prieteni printre DJ, artişti vizuali, critici de film sau de muzică, lucrătoare în branşa handmade şi „fashioniste“ plecate la vînătoare de comori în magazinele second-hand. „Îmi plac hipsterii pentru că sînt preocupaţi de tot ce mă interesează şi pe mine: cinema, modă, muzică, petreceri, Facebook etc. Hipsterii au readus în actualitate vizitele la domiciliu, petrecerile la ei acasă, obiectele şi mîncărurile făcute cu mîna lor. Deşi subcultura hipsterilor a apărut cu mult timp în urmă în afară (anii ’40 – am citit şi eu pe Wikipedia!), apariţia hipsterilor în România constituie un semn de normalitate. Acum avem o alternativă la manelişti, nu?!“ – spune Alina. 

Aşadar, e vorba de evoluţie: după un manelist cocoşat urmează un hipster cu spatele drept, aşa merg lucrurile. Ioana îşi aminteşte că prietena ei – fata aceea care croşeta prin baruri – purta ochelari de soare pe orice vreme. Cineva a întrebat-o de ce, iar ea a explicat: „Ochelarii de soare arată cît am evoluat noi ca specie“. Cine nu poartă ochelari de soare şi n-are lomograf să facă repejor un pas înapoi: viitorul se arată vintage. 

Vlad Odobescu este jurnalist.

Foto: Andrei PUNGOVSCHI