Miracole pe strada H (II)

- nehotărîre în SUA: lecţii de supravieţuire sau lecţii de tragere? -

Ajah are azi un exerciţiu la şcoală: trebuie să alerge spre un colţ cît mai ferit al clasei, să-şi închidă imediat telefonul mobil, să-şi potrivească pauzele de respiraţie şi, mai ales, să nu mişte. În timpul ăsta, profesorul încuie uşa şi apoi priveşte peste bănci, pentru a fi sigur că toţi elevii sînt invizibili pentru un om care ar căuta o ţintă prin gemuleţul uşii. În tăcerea de azi, cîţiva paşi străini pe culoar ar fi la fel de înfricoşători ca o rafală de mitralieră.

Şcolile americane învaţă să reacţioneze la furia nejustificată, s-o includă pe lista calamităţilor clasice. Oameni în uniformă vin în faţa şirului de bănci şi recită seturi de instrucţiuni: în caz de cutremur, vă încolonaţi în spatele profesorului şi părăsiţi clădirea, fără a alerga pe scări; în cazul unei revărsări de furie, deveniţi invizibili. „E foarte trist că trebuie să exersăm ce trebuie făcut pentru a nu fi ucişi. (...) Mergem la şcoală ca să învăţăm, nu pentru a ne gîndi că am putea muri“, spune Ajah Brown (18 ani), o fată de culoare care învaţă la un liceu din Dorchester, Boston. Pentru ea, exerciţiul de azi n-a semănat deloc cu un joc de-a v-aţi ascunselea. Acum doi ani şi jumătate, fratele ei mai mare, Ivol, a fost ucis pe o stradă din Boston, victimă a unui acces de mînie aidoma celor care bîntuie, din cînd în cînd, pe culoarele şcolilor americane. La sfîrşitul anului trecut, un tînăr a pătruns înarmat în şcoala Sandy Hook din Newtown (Connecticut) şi a ucis 20 de copii şi 6 adulţi.

E greu să explici ce se întîmplă, mai ales unui copil de 7-8 ani. Pe o listă cu sfaturi realizată de Asociaţia Naţională a Psihologilor Şcolari (http://www.nasponline.org/) scrie că părintele sau profesorul trebuie să-l ia pe puşti deoparte şi să-i zică aşa: „Uneori, oamenii fac lucruri rele, pentru a-i răni pe ceilalţi. Pot să nu fie în stare să-şi gestioneze furia, sub influenţa drogurilor, a alcoolului, ori pentru că suferă de o boală psihică. Adulţii muncesc din greu pentru a-i ajuta pe aceşti oameni şi pentru a-i opri să nu le facă rău altora.“

Cîteva idei

Nu e însă o muncă în toată puterea cuvîntului. Mai bine spus, adulţii americani se ceartă pe subiectul ăsta, prin studiouri TV, pe holurile Congresului şi pe stradă. Propun întruna soluţii fanteziste şi soluţii de bun simţ, dar se hotărăsc greu. O idee ar fi să-l trimită pe profesor în poligon, să-i dea pe mînă un pistol şi să-l ţină acolo pînă reuşeşte să găurească un carton aşezat la distanţa potrivită, cît de la catedră pînă-n uşă, apoi din uşă în capătul holului. Să-şi ţină apoi orele cu arma la brîu. La modul ideal, un profesor ar trebui să ştie o grămadă de chestii interesante despre matematică, geografie sau istorie, şi ar trage impecabil.

O altă idee ar fi ca autorităţile să angajeze specialişti pentru treaba asta. Ofiţeri înarmaţi pentru fiecare şcoală – asta a cerut un reprezentant al National Riffle Association (NRA), cea mai influentă organizaţie a posesorilor de arme. Proiectul ar costa între 2 şi 3 miliarde de dolari pe an, după o estimare optimistă. La slujba de la Biserica adventistă Berea (Boston), dedicată unui băiat împuşcat la intersecţia străzilor Humboldt şi Homestead, un oficial al statului Massachusetts a vorbit despre nevoia de a mări taxele pentru a îmbunătăţi siguranţa din şcoli, însă n-a explicat şi cum ar urma să fie folosiţi banii.

Mai e, desigur, planul preşedintelui Barack Obama, care prevede – între altele – interzicerea armelor de asalt şi a celor cu încărcătoare de mare capacitate, controale mai stricte la vînzarea celorlalte tipuri de arme, precum şi bani pentru tratamente psihiatrice. Un sondaj realizat de ABC News şi Washington Post (http://abcnews.go.com/blogs/politics/2013/01/majority-sees-obamas-gun-control-plan-favorably/) arată că 53% dintre americani ar fi de acord cu asemenea măsuri. Un european se va mira, va zice că e o majoritate cam subţire pentru nişte măsuri moderate, mai ales într-un moment atît de încărcat emoţional. În SUA însă, al doilea amendament din Constituţie – cel care face referire la dreptul „de a păstra şi purta arme“, orice fel de arme – ar putea fi gravat cu literă de aur pe soclul Statuii Libertăţii. America a crescut cu arma la brîu, a învăţat să tragă de mică şi crede că, în general, o face cu cap.

Congresmenii republicani vor fi foarte greu de convins, chiar şi în condiţiile unei presiuni constante din partea electoratului. Sarah Flint, membră a organizaţiei Mothers for Justice and Equality din Boston, crede că mulţi politicieni se ascund în spatele celui de-al doilea amendament, că vorbesc despre „pericolul“ ca americanii să rămînă fără arme, ştiind bine că nu e cazul. Dacă proiectul lui Obama ar fi aplicat, ar dispărea din magazine doar mitralierele şi puştile ce folosesc gloanţe cît pumnul, spune ea: „O armă din aceea rupe un om în bucăţi, nu mai rămîne nimic. (...) Cei de la NRA sînt albi furioşi şi nu le pasă de noi, de faptul că ne pierdem copiii. Iar liderii politici nu vor să se ridice împotriva NRA. E vorba de donaţii: ei plătesc mii şi mii de dolari pentru lobby-işti care merg la Congres, şi-i fac şpe politicieniţ să nu voteze pentru ţinerea acestor arme departe de mîinile celor bolnavi psihic şi ale criminalilor. La mijloc e Atotputernicul Dolar.“

„Cineva trebuie să aibă o armă, nu?“

Nici cealaltă Americă nu tace. Pe 19 ianuarie, vreo 700 de posesori de arme s-au strîns în centrul Bostonului, pentru a rosti apăsat conţinutul celui de-al doilea amendament al Constituţiei SUA. Mike Follo (38 de ani), instructor de tragere la o şcoală din Shrewsbury (Massachusetts), a fost acolo. Cînd i-a venit rîndul la portavoce, a întrebat „Cine sîntem noi?“, iar mulţimea i-a răspuns „Americani.“ Apoi a întrebat „Ce vrem?“ şi de data asta a răspuns înaintea celorlalţi: „Libertate, nu?“ Mike Follo crede că înaintaşii s-ar întrista dacă ar vedea ce se întîmplă azi în America.

Reporter: Cînd aţi folosit prima dată o armă?

Mike Follo: Aveam 5 ani. La 12 ani, puteam să vînez. E mult mai sigur decît fotbalul american, decît fotbalul european sau gimnastica.

Cum rămîne însă cu cei care au probleme psihice şi pun mîna pe aşa ceva?

Nu poţi face nimic, asta-i problema. Orice lege ai adopta şi orice arme ai interzice, un om cu probleme psihice, care vrea cu tot dinadinsul să facă rău altora, va găsi o cale. Să ne gîndim la incidentul de la Sandy Hook (şcoala din Newtown, statul Connecticut – n.r.). Individul acela a încercat să cumpere o armă şi nu i s-a dat voie. Aşadar, sistemul a funcţionat, nu? A furat însă arma mamei sale.

În Europa, de exemplu, mama sa n-ar fi avut o armă.

Poate că-i adevărat, dar atunci ar fi căutat mai departe. Cineva trebuie să aibă, nu? (rîde)

Dumneavoastră cîte aveţi?

Singurul răspuns pe care-l pot da: am mai multe decît am nevoie, dar nu cîte aş vrea.

Cîţi oameni vin la şcoala dumneavoastră pentru a învăţa să tragă?

De fiecare dată cînd se întîmplă o tragedie, numărul lor creşte substanţial. După ce Obama a început să vorbească despre o nouă legislaţie, numărul celor înscrişi s-a triplat. (...) De obicei, oamenii se înscriu acum şi peste o săptămînă încep cursul. În momentul de faţă, am înscrieri programate pînă în martie.

Cît durează instrucţia?

Există diferite niveluri. Primul dintre ele, pentru obţinerea licenţei, durează între patru şi zece ore.

De ce au americanii nevoie de arme?

E un drept. Iar mulţi americani simt că sînt responsabili pentru propria siguranţă.

N-ar fi nevoie totuşi de mai mult control în ceea ce priveşte armele de asalt, de exemplu?

Nu. În primul rînd, oamenii nu prea ştiu că o armă de asalt seamănă destul de mult cu una obişnuită: trage cîte un singur foc, atunci cînd apeşi pe trăgaci. Oamenii au nevoie de arme cu încărcătoare mari, pentru că de multe ori atacatorul continuă să tragă, mult timp după ce a fost împuşcat. În viaţa reală, faci doar o gaură, şi de multe ori durează pînă ce asta opreşte atacul. Nu e ca-n filme, să cadă imediat ce e atins de glonţ.

Credeţi că discuţia de acum va duce la o modificare a legislaţiei?

Cred că vor reuşi să schimbe doar partea care priveşte verificarea antecedentelor. Restul prevederilor vor fi ignorate sau vor fi respinse de către Curtea Constituţională. Oricum, aceste legi nu pot opri tragediile.

Care ar fi totuşi soluţia?

Eliminarea „zonelor fără arme“ (gun-free zones – n.r.). În momentul de faţă, e ilegal ca angajaţii şcolilor să aibă arme. Aşa că atacatorul n-are parte de nici un fel de rezistenţă. Dacă le studiezi profilurile, afli că şatacatoriiţ sînt laşi şi că se sinucid atunci cînd întîmpină rezistenţă.

Credeţi, aşadar, că e nevoie de ofiţeri înarmaţi în şcoli?

Asta e o soluţie. Dar poţi, de exemplu, să-i dai voie profesoarei de gimnastică să aibă la ea o armă, dacă vrea.

În momentul de faţă, aveţi profesori care vin să se instruiască?

Da, mai mulţi. Mi s-a cerut chiar să ţin cursuri speciale pentru profesori.

Discursul lui Mike Follo de la protestul posesorilor de arme a durat mai puţin de două minute. Nu s-a dovedit un orator talentat: a fluturat întruna nişte hîrtii şi a strigat prea tare. Însă a stîrnit nişte ovaţii în final, cînd a zis că americanii sînt oameni paşnici care-şi iau drepturile în serios.

Vlad Odobescu este jurnalist şi se află la Boston în cadrul Programului „Reporters-in-residence“, derulat de New England Center for Investigative Reporting (NECIR)

Foto: arhiva personală