Cerul de peste Kosovo

În mijlocul orașului kosovar Prizren e un pod de piatră ce desparte partea europeană a orașului de cea orientală, îl veți găsi în mai toate ilustratele locale. Momentan, pe balustradele podului e o sîrmă ghimpată împletită cu frunze și bilețele și steaguri decupate în formă de porumbel, ca într-un atelier de creație școlăresc. Pe o hîrtiuță scrie „Ce e Europa? Sînt parte din ea?”, pe alta „Sudul Franței n-are cum să fie așa fain precum se aude, nu-i așa?”.

La capetele podului sînt bariere, iar în dreptul lor e cîte un panou care anunță că trecerea e permisă doar kosovarilor și cetățenilor puținelor țări care le dau voie să circule liberi. „Toți ceilalți au nevoie de viză pentru a trece podul”. După punct e desenat un zîmbet, iar barierele sînt tot timpul ridicate. Glumele kosovarilor sînt amare, dar e dreptul lor să glumească.

Zici Kosovo și te gîndești din prima la război, la sîrbi și albanezi și la bombardamentele americanilor asupra Belgradului. Dar din război au rămas doar patrulele KFOR cu care se pozează turiștii, niște biserici și moschei distruse, plus multe granițe și birocrație.

De cînd Iugoslavia s-a spart între Serbia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Macedonia și Kosovo, de cînd războaiele au epurat, alungat, incendiat, bombardat, distanțele dintre țărișoarele astea s-au dilatat enorm.

Predrag e sîrb, locuiește în Niš, un oraș din sud, aproape de Kosovo. Ca să participe la Festivalul de Film DokuFest din Prizren, organizatorii kosovari i-au propus să meargă spre Belgrad, de acolo să zboare la Skopje, și mai departe să ia un autobuz spre Prizren. Dacă ar fi fost să treacă în Kosovo cu mașina lui cu număr sîrbesc, ar fi trebuit să plătească

, îndelung disputată. Pentru a fi preluat de o mașină cu număr kosovar ar fi fost încă și mai complicat, întrucît în 2011 autoritățile kosovare au introdus plăcuțele proprii cu indicativul RKS (Republic of Kosovo), nerecunoscute la graniță de statul sîrb. Belgradul acceptă doar plăcuțele vechi, cu KS. Cei cu numere noi primesc unele sîrbești, provizorii.

Pînă la urmă, Predrag a preferat să tocmească un taxi pînă în partea sîrbească a orașului Mitrovica, de acolo să treacă granița pe jos vreo doi kilometri și din Mitrovica kosovară să ia un alt taxi pînă în sud.

Chiar și așa, a fost mai simplu pentru el decît pentru Djordje, care e din Bosnia și Herzegovina. Ca să-i obțină viza, Iliriana Kacaniku de la

a trebuit să apeleze inclusiv la un ministru de la Pristina. Drumul lui Dorde a durat 13 ore, pentru o distanță de aproximativ 400 de kilometri.

La mijloc e o situație încurcată: Bosnia și Herțegovina are un sistem de vize foarte strict pentru kosovari, iar Pristina a mers pe principiul reciprocității. Abia din martie 2012, ambasadele bosniece din Skopje, Podgorica și Belgrad pot acorda vize kosovarilor, cu aprobarea Ministerului de Externe de la Sarajevo. Aplicanții au nevoie de

cu scopul și durata vizitei. Birocrația e rezultatul neînțelegerii între cele două entități care compun Bosnia și Herțegovina: conducerea Republicii Srpska, dominată de etnici sîrbi, a amenințat cu un referendum pentru independență dacă Sarajevo va recunoaște Kosovo. La începutul anului trecut, Pristina a introdus la rîndul său vize pentru bosnieci.

Odată, Iliriana a invitat jurnaliști kosovari și bosnieci la Belgrad, inclusiv pentru a arăta cît de absurdă e situația: Serbia, țară aflată acum 16 ani în război cu kosovarii, e mai primitoare acum pentru ei decît Bosnia. Directorul Executiv al

t, Eroll Bilibani, zice că va înrăma viza pe care a folosit-o pentru a călători în Bosnia. „O să rîdem de lucrurile astea în 20 de ani”, e convins el.

Locuitorii fostei Iugoslavii au altfel de amintiri despre pașapoarte decît majoritatea est-europenilor. Iliriana zice că, prin anii ‘80, pașaportul iugoslav era printre cele mai căutate din lume, pentru că îi dădeau titularului o mare libertate de mișcare atît spre Occident, cît și către URSS. Dictatorul Josip Broz Tito a jucat abil între cele două spații, ba chiar a reușit și să îngroape pentru o vreme tensiunile din interior.

Enver Batiu, istoric din Prizren și fost luptător naționalist kosovar, crede că Tito a fost deștept. Spre exemplificare, folosește o glumă: cică Tito era în vizită în SUA și, cînd mașina de protocol a ajuns între Ambasada URSS și clădirea Congresului american, șoferul l-a întrebat încotro s-o ia. Liderul iugoslav s-a gîndit o vreme, apoi a decretat: „Fă-o puțin la stînga și după aia la dreapta”. 

Sîrbul Predrag are argumentele lui cînd trage o concluzie de tipul „era mai bine pe vremea comunismului”. Își amintește că mergea cu familia în concedii în Croația, în stațiuni pe care astăzi nu și le-ar permite. Croația, cel mai nou membru al Uniunii Europene, s-a umplut între timp de nemți, ce reprezintă aproximativ

. „Acum, pot să circul fără viză doar în Macedonia și Muntenegru. OK, în Muntenegru e de mers, dar ce să fac în Macedonia?”

Însă nu e timp pentru lamentări. La 16 ani după război, Serbia și Kosovo vor să intre și ele în Uniunea Europeană, așa că se așază, timid, la aceeași masă. În ianuarie 2014, Consiliul Uniunii a deschis negocierile cu Belgradul, însă la Pristina mai Sînt multe chestii de pus la punct.

Doar patru țări europene le permit cetățenilor kosovari să circule fără viză: Albania, Macedonia, Muntenegru și Turcia. Sînt numai 14 țări în toată lumea care au de-a face restricții mai mari atunci cînd vor să călătorească, după cum arată

. În ciuda restricțiilor, zeci de mii de kosovari și-au făcut drum către Uniunea Europeană

, iar asta creează îngrijorări la Bruxelles. 

Cinci țări membre UE nu recunosc independența Kosovo: Grecia, Cipru, Slovacia, Spania și România. Fiecare dintre ele se teme că, prin gestul de recunoaștere a noului stat, ar putea hrăni ambiții în interiorul propriilor granițe. Kosovo a devenit astfel un soi de barometru al fricilor de mai multe feluri.

Pe viceministrul kosovar pentru integrare europeană,

, l-am întîlnit la o terasă din Prizren, împreună cu un grup de jurnaliști din țări care nu recunosc independența țării sale. Imediat după ce s-a așezat la masă, a îmbrăcat un tricou cu „Europa începe aici” și a făcut un selfie cu toată lumea. „Susținem intrarea Serbiei în Uniunea Europeană. Țările noastre trebuie să coopereze”, crede Ilazi.  

La cîțiva metri mai încolo de podul cu mesaje către Europa e o cișmea cu patru guri și deasupra ei un mănunchi de avioane decupate care țîșnesc care încotro. Cerul de deasupra, cel adevărat, e însă curat și neclintit la ora asta.

Deplasarea în Kosovo, la DokuFest 2015, a fost susținută de Kosovo Foundation for Open Society, în cadrul programului Connecting with Europe.