Amintirile unei săli de cinematograf

Ideea mi-a venit în timp ce scriam acel proces-verbal fără rost, în care trebuia să declarăm sub semnătură cum că am închis uşile, am stins luminile şi gazul şi am lăsat totul în bună regulă. Sînt douăzeci de ani mari şi laţi de cînd fac pe cinematograful. Cît poate vedea un om în douăzeci de ani? Două filme pe săptămînă ori 52 ori 20 fac 2.080. Aprox. Pînă acum nu mi-am dat seama de mărimea cifrei. Un film are o lungime medie de 2500 m. Ar fi 5.200 de kilometri de peliculă. 

 * * *

Prin ’77 am terminat liceul. M-am dus ca tot omul la Oficiul forţelor de muncă. Mi-au spus să încerc la cinema. La o săptămînă după angajare, am plecat la Bucureşti, la calificare, şi de Crăciun am început să lucrez efectiv la Cinema Lumina, fost Puşkin, fost Apollo. Toţi prietenii mei mă luau peste picior: „Ce, mă, tocmai la cinematograf ai ajuns?“. După cîţiva ani, tot aceiaşi prieteni mă întrebau: „Nu aveţi un post de «ajutor de cîine lup» pe la voi?“. În fine, nu spun că e o onoare deosebită să lucrezi la un cinematograf, totuşi e mult mai bine decît în alte părţi. Nu aveam de ce să-mi fie ruşine. Nu-mi era ruşine să rup bilete, să car cutiile cu film la gară sau chiar să mătur în faţa cinematografului. Era o muncă ca oricare alta. Ei, nu chiar ca oricare alta. Totuşi lucram în cultură... 

 * * *

24 decembrie 1993
Am avut programat un film intitulat Timişoara ’89. Ce s-a întîmplat? L-am adus de la gară, şi nici nu am desfăcut cutia, pentru că am primit în paralel filmul de mare succes Terminator 2 cu Schwarzenegger. Bineînţeles, ultimul avea prioritate.
Îmi amintesc de timpurile cînd nimeni nu rula nişte filme cum ar fi, de exemplu, Partidul, Ceauşescu, Poporul, ci prefera să ruleze mai ştiu eu ce western prăfuit sau altceva, numai bani să iasă. În actele cinematografului figurau atunci sute de spectatori la filmul românesc, spectatori care în realitate văzuseră westernul prăfuit. Procedăm la fel cu Timişoara ’89? Oare să uite lumea aşa de repede? Sau să nu vrea să-şi mai amintească?  

* * *
În luna mai 1995 am scris un mic articol pe care am vrut să-l public în ziarul local. Era de fapt un clasament al filmelor din luna mai, după numărul de spectatori, plus „muştarul“ meu. 

Ce vizionează cîţi sighişoreni:
Topul filmelor la Sighişoara. Mai 1995

Titlul filmului              Nr. spectatori
1. Streetfighter                    1462
2. Răzbunarea tatălui           959
3. Interviu cu un vampir         721
4. Superpoliţistele                483
5. Străluciri senzuale           403
6. Dublă ameninţare             242
7. Rockerii atacă radioul       245
8. Toleranţă zero                  175
9. Only you                         161

E frumos că dl Van Damme se află cu a sa capodoperă pe primul loc, şi indianul Indrajeet pe locul doi.
(Articolul nu a fost publicat nicăieri.)
 
* * *

Cinematograful aţîţă în noi sentimentul de nemulţumire, de frustrare faţă de lume. Vorba cîntecului – viaţa nu e cinematograf. Niciodată soluţiile nu vor fi atît de uşoare ca în Terminator, niciodată săruturile atît de înflăcărate ca-n Pe aripile vîntului. Niciodată un idiot nu va ajunge atît de departe ca Forrest Gump. Cinematograful ne lasă lumea aşa cum este ea: plină de neajunsuri. Dar el (cinematograful) e mereu iubit. Niciunde nu mai poate fi privită lumea cu ochi de copil, şi niciunde această lume nu pare că ar mai putea fi salvată. Cineva dansează în ploaie, băiatul îşi primeşte fata, Rick o lasă pe Ilsa să plece. E.T. îşi găseşte drumul spre casă... Cel mai prăpădit cinematograf de cartier este un templu care produce o mulţime de mici revelaţii („Erlößungen“) şi nici una dintre ele nu are nevoie de un Dumnezeu. Doar de nişte oameni inimoşi. Cinematograful e un mediu al masei. Nu produce înfrăţiri. După genericul de sfîrşit fiecare e redat singurătăţii sale şi iese în noapte. Iar dacă a fost bine, nu spune nici un cuvînt.
* Din Stern, nr. 14/95, Peter Praschl

...am simţit nevoia să precizez că era întuneric în sala de cinema deoarece, fiind doar 12 spectatori, cu trecerea timpului marele public de expresie română va uita cum arată cinematograful şi e bine să rămînă scris.
* Din Academia Caţavencu, nr. 24 (343), 16-22 iunie 1998)  

* * *

Ne-a trimis Spielberg o scrisoare în care ne roagă să proiectăm Saving Private Ryan aşa cum trebuie. Spicuiesc din scrisoarea dlui Spielberg către proiecţionişti: 

Salut, sînt Steven Spielberg. De ani de zile am o admiraţie crescîndă pentru toţi cei care lucrează în cinematografie aici, în America, şi în întreaga lume. Noi moduri de distracţie apar tot timpul, dar, şi asta s-a demonstrat de aproape un secol încoace, nimic nu se poate compara cu plăcerea de a merge la cinematograf. Iar voi aţi făcut o treabă excelentă acolo, în sălile de cinema, aţi utilat sălile cu cele mai noi tehnologii încercînd să faceţi filmele cît mai bune. Filmele mele sînt exact ca şi copii mei, dar în momentul în care ajung în sălile de proiecţie, eu nu mai am nici un control, într-un fel vă trimit „copilaşii“ vouă şi vă rog să aveţi mare grijă de ei, să-i îngrijiţi, să fiţi siguri că arată şi sună aşa cum am vrut eu. Vă mulţumesc pentru timpul acordat şi felicitări pentru extraordinara muncă pe care o faceţi.  
Steven Spielberg 

* * *
Un articol din presa locală: „De la 1 mai Sighişoara rămîne fără cinematograf“. 

Virgil C. Jitariuc a funcţionat la cinematografele din Sighişoara şi acestea au funcţionat cu el între anii 1978 – 1999.