Radu COSAŞU

Să fii coleg de redacție cu Cosașu l-am considerat mereu un privilegiu.

Radu Cosaşu este un om străbătut de cuvinte, expresii şi fraze (doar proza lui Livius Ciocârlie mai oferă azi asemenea satisfacţii stilistice) şi poate nu s-a vorbit suficient despre retorica sa inimitabilă, despre poetica litotei, dexteritatea citării şi a utilizării cuvintelor (cine mai foloseşte azi „nostim“ sau „gogoman“?), despre arta divagaţiei, a învăluirii, întorsăturii şi amînării, despre felul special în care foloseşte sintaxa şi dispunerea grafică, izbutind să creeze o gamă largă de f

Brando scrîşnea, călca rău şi angoasat, James Dean scîncea sfîşietor, între strigăte bruşte şi tulburi.

Toți oamenii devin pentru mine posturi de televiziune. Toți oamenii sînt ziare. Toți oamenii sînt știri. Din cînd în cînd, cîte unul pare om; cînd nu mai emite.

De 1 ianuarie 2009, mi-a „sunat“ foarte bine Daniel Barenboim dirijînd Strauss (tatăl şi fiii) la Viena. Dar, ah!, unde era domnul Alecu Paleologu cu care seara, în fiecare an, comentam şi forfecam îndelung „cum a fost concertul“...?

Dragă Cosule...

Eu te lovesc mediocru şi în tăcere.

„Nu-mi spuneţi că viaţa asta a fost”, Beatleşii, blugii, Salinger şi Elvis au venit mult mai tîrziu...

Printre puţinele legende strict contemporane, eu o păstrez pe aceea a unei nopţi de la începutul anilor ’60, cînd, pe la orele trei, Caragiu – actor încă neajuns la Bucureşti – a deschis în taină porţile teatrului său la Ploieşti, ca să le arate lui Teodor Mazilu şi lui Lucian Raicu, în sala pustie, cum joacă el piesa prin care s-a statutat strigătul cel mare al pendulării deasupra abisului: „Eu am ridicat problema, eu o bagatelizez!“

Fellini, cineastul, zice că e necesar din cînd în cînd – la trei ani o dată – să fii bolnav: “o boală nu prea gravă, dar mai ales nu prea dureroasă”.

Slavă lui însă, pe care geniul calamburghez al lui Oscar Lemnaru l-a definit, în raportul său cu dar-ul vital, într-o seară, la Mogoşoaia, spunîndu-i cuiva bine încoţopenit în trufiile sale: „Dragul meu, toată lumea are un dar, dumneata ai un însă.“

"Tu nu mă vrei, o, Ţară! / Eu, totuşi, sînt al tău!".

El a fost prietenul meu, şi doar cei care îşi iubesc prietenii mai mult decît rudele, doar aceia i-au fost prieteni. Ne-am împrietenit din cauză că ne aşteptam la fel iubitele: cu dragoste din ce în ce mai exasperată, cu o răbdare din ce în ce mai inutilă.

1984 apare la Londra în ziua în 8 iunie 1949. Orwell a scris bolnav de tuberculoză, în chinuri, primul jet pe hîrtie a fost în '47, după care cade la pat, epuizat. De Crăciun este internat într-un sanatoriu unde doctorii îi interzic să folosească maşina de scris.

Am fost printre acei care au protestat imediat la ideea comercializării, prin turism, a traseelor şi palatelor dictatorului; am socotit-o o chestie de foarte prost gust.

De nenumărate ori, autoperfecţionarea e o derută.

De-a lungul lunii iulie 2012, fiinţa noastră audio-vizuală a fost supusă unor grele încercări: Ni s-a spus că, deşi Satana e de stînga, ea lucrează acum şi la dreapta; ni s-a spus că preşedintele suspendat a fost un „mahalagiu cu viziune“; ni s-a spus că prim-ministrul nu a plagiat, ci a transcris cu plăcere tot ce-a citit cu plăcere la alţii;

La 9 ani m-am dus la Cinema Nero şi am văzut un film cu Michèle Morgan. M-a dus Roza, o fată de la ţară, rătăcită din Sighetul Marmaţiei în casa noastră, o fată de două ori mai mare ca mine, şi ca persoană, şi ca vîrstă. Era uriaşă, rîdea mult şi îşi găsise un iubit care azi ar fi fost angajat în orice echipă de baschet ca pivot, atît de slab şi de lung era.

Deşi, la ora cînd vă scriu, nu cunosc deznodămîntul Turneului European de fotbal, nu-mi pot reţine satisfacţia pentru inspiraţia bine dispusă cu care – în aceste zile şi nopţi confuze pînă la Dumnezeu, cum se zice global – aţi tratat acest eveniment, de la bun început.

La 20 iunie 1957 – aşa cum începea articolul meu din România literară de peste un sfert de veac, la 24 iunie 1982 – la 20 iunie 1957, mergeam pe Bdul 6 Martie şi pe 27 de ani, eram cu o zi înaintea solstiţiului (Bogza mă educase în cultul solstiţiului, pînă a venit Paul Georgescu cu minunăţia celui tulburat) (...).

Încep acest articol, azi, 4 iunie, cînd la Roland Garros se trece abia la meciurile pentru optimi, fără să ştiu deci care vor fi semifinalele şi finala; finala – îndrăznesc să zic – nu mă interesează, ea nu va putea umbri strălucirea acestui eseu al romancierului englez Geoff Dyer, citit în Courrier International, tradus pe două pagini din revista Prospect de la Londra;

Proastă, foarte proastă, ziua aceea de joi, spre prînz, cînd a sunat telefonul şi o voce pe care o cunosc de peste 60 de ani de viaţă şi activitate (contra)revoluţionară, vocea unui prieten cu care de mult nu mai e uimitor că, fără să ne auzim zilnic, ne potrivim în toate generalizările şi detaliile acestei bătrîne modernităţi, m-a întrebat: „te deranjez...?"

În noaptea de 19 spre 20 mai, o fotografie a făcut înconjurul lumii – cei opt mari, cei opt care conduc lumea, urmărind, la Camp David, finala de la München a Cupei Campionilor europeni. Ei abandonaseră – pentru 120 de minute, plus penalty-urile de serviciu – problemele solubile şi insolubile ale globului, pentru a se concentra asupra unui joc.

Se pare că lumea asta mare e mai puţin blazată decît lumea mică a fiecăruia dintre noi. Ea mai emite mesaje şi replici la cei cîţiva care mai fac poezie, azi – amintind de sticla aceea de Coca-Cola căzută pe un aparat Morse, în Ultimul ţărm al lui Kubrick, sticla aceea care încă mai producea sunete de viaţă, receptate de un submarin comandat de Gregory Peck.

Avînd de multă vreme – vai, nu chiar de la bun început... – grijă să nu mă iau drept măsură a lucrurilor, mărginindu-mă strict la cîte am trăit ca simplu nuvelist şi fratern cititor, nu m-am mai întîlnit, în limba română, cu o idee ca aceea încredinţată de Mircea Ivănescu lui Gabriel Liiceanu, cu cîteva luni înainte de a se retrage dintre noi.

Stimate domnule cercetător O.R. – mi-aţi scris să încetez cu ideea aceea: toate deceniile sînt obsedante. Vă supun atenţiei, sabotîndu-mi discreţia, aceste file nu de poveste, ci din însemnările mele înfăptuite în urmă cu exact 10 ani. Dacă vă reconsideraţi poziţia, comunicaţi-mi; dacă nu – nu.

Nu am aflat că sînt un împăciuitorist decît foarte tîrziu, în 1958, la 28 de ani, după ce fusese declanşată lupta împotriva împăciuitorismului, conform raportului expus la plenara CC-ului de către secretarul cu „organele“, Nicolae Ceauşescu, eram dat afară din redacţie, încă din 1956,împreună cu Nicola Ţic.

Nu-mi dau încă seama în ce măsură este o slăbiciune sau o minimală virtute (sînt dintre acei pentru care virtuţile sînt sistematic minimale) dar, strict personal, mă găsesc într-o perioadă în care nu mai sînt dispus, nici capabil, să-mi iau pe cap toate problemele omenirii.

E în afara oricărei discuţii că problema arbitrajului în fotbal nu va ajunge vreodată în atenţia Consiliului Superior de Apărare a Ţării; cu decenţa care ne caracterizează stilul, se poate adăuga că nu vom dezbate problema asta nici la vreo masă rotundă a Dilemei noastre.

Stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciile Multilateral-Dezvoltate, stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor, mi-aş fi suspect dacă aş duce modestia pînă la a vă ascunde ce şoc s-a abătut asupra mea în ultimele zile ale lunii martie 2012.

Deşi accept insistenta banalitate ca niciodată să nu spui niciodată, nu mă pot reţine să afirm, cu toată dîrzenia de care mai sînt capabil în articularea cuvintelor, că niciodată, în ţara asta, oamenii nu s-au înjurat cu atîta intensitate, dezinvoltură şi violenţă, ca azi,oriunde s-ar găsi, în piaţă, în berărie, în farmacie, în lift, în bloc şi pe blog, în Parlament şi la Televiziune.

Fiindcă aproximativ 2/3 din viaţa mea am simplificat prea mult şi prea multe, în ultima treime, inteligenţa avînd şi ea o forţă revanşardă, îmi place să citesc şi să aud că „lucrurile sînt mult mai complicate“ şi să mă conformez ideii, chiar riscînd să nu pot explica imediat în ce constau dificultăţile acestei chemări la tot ce e mai captivant pe pămînt: contradicţia.

Un eveniment important – nu ştiu cît de important, fiindcă trăim numai printre evenimente şi comunicate importante pentru ţară – a avut loc în viaţa noastră socială, politică, poliţienească, legislativă, chiar spirituală, pe scurt: cioclopedică; nu contează că evenimentul s-a petrecut pe un stadion de fotbal.

Citit, pentru a patra oară, Demonii, în întîmpinarea – cum s-ar fi spus odinioară – alegerilor din Rusia. Nimic nu se poate înţelege din ce se întîmplă acolo, nimic din ce mi s-a întîmplat în ultimii 50 de ani nu pot înţelege fără demonii aceştia, apăruţi în 1871, la doar doi ani după Educaţia sentimentală (1869).

Filmele astea ieri sovietice, la care nu se uita mai nimeni, azi ruseşti şi de mare succes la Tele 7 abc, conţin cea mai consistentă ironie postdecembristă.

La o sută de ani de cînd s-a sudat în limba mea turcismul „moft“ cu cuvîntul ăl mai bun şi mai străbun: „român“ – una din cele mai rezistente suduri din cîte au înfruntat veacul, la fel de revoluţionară ca rima lui Eminescu: „blond“ cu „fond“ – va trebui să rostim, calmi, un „A se slăbi!“

Masacrul de pe stadionul din Port Said, unde, la capătul unui meci de fotbal, s-au numărat zeci de morţi şi peste o mie de răniţi, mă presează să aduc la suprafaţă un text pe care, în urmă cu două săptămîni, hotărîsem să nu-l comentez şi să-l ţin, pueril, doar pentru mine.

„E o mare belea să ai sufletul larg şi să nu fi genial“ (sursa – Svidrigailov, din Crimă şi pedeapsă). Nu am avut minte, dar am avut caracter (sursa – un proaspăt divorţat). Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, dar, dacă nu poţi, măcar nu-l sîcîi (sursă autorizată).

Strict jurnalist de peste 60 de ani, în care includ şi vreo 10 de interdicţie în presă ca „element periculos“, nu dispariţia ziarelor anunţată pentru 2040 mă catastrofează, ci actualul exod al ziariştilor profesionişti către studiourile de televiziune. Transhumanţa de la stilou, pix, creion sau Remington la fraza rostită pe telesticlă mă exasperează.

Stimate lucrătoare şi numai puţin stimaţi lucrători din Serviciile Multilateral Dezvoltate, ţin să vă informez că, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2012, am comis o faptă pentru care altădată, înainte de ’89, conform gîndirii mele de atunci,m-aş fi condamnat singur la dispreţ (cel puţin): am renunţat să fac politică la zi – era şi noapte... – pentru a mă concentra asupra unui film artistic, de ficţiune.

Iulian Trocaru şi cu mine nu ne cunoaştem la faţă, ne ştim doar din scris, citit şi telefoane, e de cîţiva ani buni aşezat în Canada, cu familia, „funcţionar de stat, răspund la telefon persoanelor cu întrebări legate de legile canadiene, ştiu, nu are legătură în nici un fel cu mine, dar este un loc de muncă. Printre picături, pot visa şi mă pot scufunda în cu totul altă lume...

Primul eveniment a fost Sergiu Celibidache dirijînd la Ateneu, pe nu ştiu ce TVR şi în care eternităţi, Rapsodia română; tot ce face, rîde şi dansează dînd intrările la toate horele, sîrbele şi ciocîrliile este inenarabil şi zguduitor pînă la dezechilibrul oricăror probleme urgente. Al doilea este eşecul, pe 31 dec., suferit acasă, de Manchester-ul United.

Pe 24 decembrie, cu o zi înainte de Crăciun, să mă sune o voce şi să-mi reproşeze că mi-am încheiat articolul din ultimul număr al Dilemei vechi recunoscînd şocul pe care mi-l produce neputinţa generală în a învinge tirania vulgarităţii şi a inculturii din care descinde:„Nu mi-ai zis că nu te mai şochează nimic? Eşti un demagog! Ai început din nou să minţi!“.

La un sfert de veac după Praga ’68 – ah, rotunjimile astea voluptuoase! – poate că n-ar trebui să întîrziem în lirism. Lirismul e prea tentant, prea uman şi deci prea cursiv; sistematic, el absolvă, împacă şi victimizează comod. E naturelul lui. Îl practic, îl înţeleg, dar la sferturi de acestea sau la halbe de veac, nu-l consum.

Prim-ministrul îl întreabă pe preşedintele ţării: – Cum dracu’ rezistă românii la atîtea...? Preşedintele îi răspunde: – Îţi spun pentru că cunosc problema: prin cultură. E o recentă scenă pusă în pagina Caţavencilor de Ion Barbu, care, dincolo de caracterul ei strict politic, mi-a curentat creionul, de la guma dintr-un capăt, la vîrful lui din Polul Sud.

Nimeni nu l-a chinuit pe Andre Agassi aşa cum l-a chinuit Andre Agassi. Se lăsase de învăţătură, nu s-a dorit niciodată intelectual, habar nu a avut de subconştient şi super-eu, ştia doar de eul lui şi gîndea tot timpul la persoana I; se făcuse de la 15 ani profesionist în tenis şi ura tenisul.

…s-a dus noiembrie, iubito, şi nu m-ai învăţat filosofie* precum te-am rugat, probabil că nu o faci decît în decembrie,  aşa cum te-ai obişnuit cu băcăuanul acela,  să nu crezi că mă jigneşti, tot ce te-a rugat Bacovia rămîne în vigoare, nu e o vreme a comparaţiilor, continui să-mi scot din sărite confraţii cînd le zic: „Trebuie să trăim conştienţi că sînt cîteva genii inaccesibile nouă“.

Încă nu m-am decis dacă să pun printre culpele tinereţii mele pasiunea, chiar adoraţia mea, pentru Geo Bogza. Nu mă văd scriind un articol avînd în titlu excitanta sintagmă: „despărţirea de...“. Nici pînă azi nu mă pot despărţi de Bogza, oricît de dens este conul de umbră în care au intrat cosmologia sa narcisiacă, whitmanism-ul lui neînfrînat, frazele lui absolutiste.

„Ce l-a apucat...?“ – aşa mi s-a relatat că ar fi reacţionat un confrate cînd i s-au citit dintr-un articol de-al meu cele cîteva fraze în care îi lăudam ultimul său roman. „Ce l-a apucat...?“ – întrebarea, foarte spontană, indiscutabil sinceră, se justifica prin aceea că, în urmă cu cîţiva ani, fusesem extrem de critic în discuţia încinsă în jurul unui eseu al său.

Un impuls impur – a fi util şi futil – mă îndeamnă să deschid ceea ce numesc jurnalul meu public (pe cel intim mă feresc dîrz să-l folosesc) şi să vă pun la dispoziţie unele date ale vieţii interne şi externe din urmă cu fix 15 ani – şi anume prima jumătate a lunii noiembrie 1996.