Deşi accept insistenta banalitate ca niciodată să nu spui niciodată,

nu mă pot reţine să afirm, cu toată dîrzenia de care mai sînt capabil în articularea cuvintelor,

că niciodată, în ţara asta,

oamenii nu s-au înjurat cu atîta intensitate, dezinvoltură şi violenţă, ca azi,

oriunde s-ar găsi, în piaţă, în berărie, în farmacie, în lift, în bloc şi pe blog, în Parlament şi, desigur, la Televiziune.

Sînt la cîteva zile distanţă de teleurletele unui europarlamentar român la adresa unui arbitru de fotbal, tot român, care nu acordase un penalty în favoarea echipei în care „bagă banii“ potentatul acela, care ne reprezintă la Strasbourg. Din „nenorocitule!“ – ca bun început – pînă la „jigodie“ şi „ticălos“, trecînd şi prin „trădător de neam“, culminînd cu „papagalule“ (ceea ce dezechilibra spre pitoresc), sărmanul moderator nu l-a putut domoli, nicicum întrerupe. Oricum, conform unei mai vechi înţelegeri, „dacă vă amendează pentru mine, plătesc eu!“. Era acelaşi care, cu cîţiva ani înainte, s-a teleporcăit memorabil şi fără consecinţe cu un alt destrăbălat, unul spunîndu-i celuilalt: „oligofren“, primind în replică: „eşti o zdreanţă“, amîndoi convenind, peste un timp, că s-au certat, dar nu s-au înjurat... Dacă i-ai fi făcut în scris de „mitocani“ sau, mai subţire, de „proprietari fără proprietatea cuvintelor“, ţi-ar fi răspuns că-i doare-n şapcă. Curios, nici unul, nici altul nu s-au făcut de mahalagii, căci – şi asta e semnificativ – mahalagiu nu mai e o vorbă grea, nu face rating, poate că nici suficient de umilitoare. Se preferă – pentru a ocoli orice eventuală culpă – a numi torentul de măscări „pamflet“.

Dacă e pamflet, poţi zice ce vrei şi nu-ţi face nimeni nimic, fiindcă e gen literar, „bă, boule!“: se porneşte de la „bă“ – niciodată nu a fost o asemenea invazie de „bă“ – şi se pamfletizează fără mare efort, cu indiscutabilă naturaleţe, pînă la:

jeg, javră, jigodie, mizerie, căzut în cap, gunoi, maimuţoi (cu breton!), găozar,

cea mai tare, după gustul auzului meu, fiind „mortăciune imorală“.

Sîntem pamfletari şi nimeni nu ne poate lua libertatea de a înjura cît mai trivial. Nici nu mai există trivialitate. A înjura uşure – cum se zicea, frumos, pe vremuri – „e o poezie, bă!“, adică un c...t, şi nu te poţi face aşa, de rahat, făcîndu-l pe unul doar de „măgar“, de pildă. E prea puţin, e prea moale, e desuet, „mă-nţelegi, da?“. Există, în paralel cu „bă“, cu „mă“, o abundenţă, în plină frază, de autointerogaţii, de „da“-uri, care dau avînt porcăriilor, după cum se observă şi o obsesivă întrebare finală: „mă înţelegi?“, ca şi cum bădăranul e cuprins de un fior problematic. Asta e zguduitor de nostim.

În general, şi aici, în domeniul injuriilor, se manifestă un fenomen postmodern, de devalorizare a vechilor clişee: „nesimţit“, „neruşinat“, chiar „cretin“ sînt schematice, ai zice că nu mai au haz, vin dintr-un timp cînd, dacă-i ziceai cuiva că e prost, trebuia să-ţi ceri scuze; pe cale de dispariţie sînt „nerod“, „nătîng“, „bleg“; atît de cuprinzătorul „stupid“ nu se mai aude, e prea intelectual, probabil, sau prea elegant. Pe vremuri, o vorbă grea era să-l faci pe un semen de „încuiat“; şi mai grea, desigur, era aceea de „turnător“, care cerea să fie pronunţată mai în şoaptă şi, în caz extrem, să fie înlocuită printr-un gest a două degete spre umăr. Tatăl meu, cînd era violent lingvistic cu mine, mă făcea de „haidamac“; mie nu-mi vine să le zic acestor pamfletari – proliferînd zilnic, de sus în jos şi invers, în cantităţi de masă critică, fără de autocritică – „haidamaci“; mă gîndesc că le-ar suna ca un barbarism.

Ceea ce mă... (verb autocenzurat) este cvasitotala indiferenţă a celor care stăm şi asistăm la aceste cascade de murdării, rostogolite telezi şi telenoapte, fără semn de curmare (jos jocurile de cuvinte în problemele grave!). Nu se întrevede, acum, înainte de „locale“, vreo acţiune de salubrizare a vocabularului public. Dimpotrivă. „Murdăria e pedepsită cu bătaie“, scria pe toate zidurile copilăriei noastre; nu mai e cazul, azi ar fi îndemn la violenţă, mă-nţelegi?

Sînt însă unii – ca mine, de pildă – care mai caută, cartezian, cauzele; am întîlnit un indignat mai aprig decît mine, cu care am stat de vorbă, la o bere, ca în desenele lui Ion Barbu:

– Cauzele? Mă p... pe ele de cauze! E îngrozitor, mă!