din vieaţa unui extremist de centru...

De-a lungul lunii iulie 2012, fiinţa noastră audio-vizuală a fost supusă unor grele încercări: Ni s-a spus că, deşi Satana e de stînga, ea lucrează acum şi la dreapta; ni s-a spus că preşedintele suspendat a fost un „mahalagiu cu viziune“; ni s-a spus că prim-ministrul nu a plagiat, ci a transcris cu plăcere tot ce-a citit cu plăcere la alţii;

Deşi, la ora cînd vă scriu, nu cunosc deznodămîntul Turneului European de fotbal, nu-mi pot reţine satisfacţia pentru inspiraţia bine dispusă cu care – în aceste zile şi nopţi confuze pînă la Dumnezeu, cum se zice global – aţi tratat acest eveniment, de la bun început.

La 20 iunie 1957 – aşa cum începea articolul meu din România literară de peste un sfert de veac, la 24 iunie 1982 – la 20 iunie 1957, mergeam pe Bdul 6 Martie şi pe 27 de ani, eram cu o zi înaintea solstiţiului (Bogza mă educase în cultul solstiţiului, pînă a venit Paul Georgescu cu minunăţia celui tulburat) (...).

Încep acest articol, azi, 4 iunie, cînd la Roland Garros se trece abia la meciurile pentru optimi, fără să ştiu deci care vor fi semifinalele şi finala; finala – îndrăznesc să zic – nu mă interesează, ea nu va putea umbri strălucirea acestui eseu al romancierului englez Geoff Dyer, citit în Courrier International, tradus pe două pagini din revista Prospect de la Londra;

Proastă, foarte proastă, ziua aceea de joi, spre prînz, cînd a sunat telefonul şi o voce pe care o cunosc de peste 60 de ani de viaţă şi activitate (contra)revoluţionară, vocea unui prieten cu care de mult nu mai e uimitor că, fără să ne auzim zilnic, ne potrivim în toate generalizările şi detaliile acestei bătrîne modernităţi, m-a întrebat: „te deranjez...?"

În noaptea de 19 spre 20 mai, o fotografie a făcut înconjurul lumii – cei opt mari, cei opt care conduc lumea, urmărind, la Camp David, finala de la München a Cupei Campionilor europeni. Ei abandonaseră – pentru 120 de minute, plus penalty-urile de serviciu – problemele solubile şi insolubile ale globului, pentru a se concentra asupra unui joc.

Se pare că lumea asta mare e mai puţin blazată decît lumea mică a fiecăruia dintre noi. Ea mai emite mesaje şi replici la cei cîţiva care mai fac poezie, azi – amintind de sticla aceea de Coca-Cola căzută pe un aparat Morse, în Ultimul ţărm al lui Kubrick, sticla aceea care încă mai producea sunete de viaţă, receptate de un submarin comandat de Gregory Peck.

Avînd de multă vreme – vai, nu chiar de la bun început... – grijă să nu mă iau drept măsură a lucrurilor, mărginindu-mă strict la cîte am trăit ca simplu nuvelist şi fratern cititor, nu m-am mai întîlnit, în limba română, cu o idee ca aceea încredinţată de Mircea Ivănescu lui Gabriel Liiceanu, cu cîteva luni înainte de a se retrage dintre noi.

Stimate domnule cercetător O.R. – mi-aţi scris să încetez cu ideea aceea: toate deceniile sînt obsedante. Vă supun atenţiei, sabotîndu-mi discreţia, aceste file nu de poveste, ci din însemnările mele înfăptuite în urmă cu exact 10 ani. Dacă vă reconsideraţi poziţia, comunicaţi-mi; dacă nu – nu.

Nu am aflat că sînt un împăciuitorist decît foarte tîrziu, în 1958, la 28 de ani, după ce fusese declanşată lupta împotriva împăciuitorismului, conform raportului expus la plenara CC-ului de către secretarul cu „organele“, Nicolae Ceauşescu, eram dat afară din redacţie, încă din 1956,împreună cu Nicola Ţic.

Nu-mi dau încă seama în ce măsură este o slăbiciune sau o minimală virtute (sînt dintre acei pentru care virtuţile sînt sistematic minimale) dar, strict personal, mă găsesc într-o perioadă în care nu mai sînt dispus, nici capabil, să-mi iau pe cap toate problemele omenirii.

E în afara oricărei discuţii că problema arbitrajului în fotbal nu va ajunge vreodată în atenţia Consiliului Superior de Apărare a Ţării; cu decenţa care ne caracterizează stilul, se poate adăuga că nu vom dezbate problema asta nici la vreo masă rotundă a Dilemei noastre.

Stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciile Multilateral-Dezvoltate, stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor, mi-aş fi suspect dacă aş duce modestia pînă la a vă ascunde ce şoc s-a abătut asupra mea în ultimele zile ale lunii martie 2012.

Deşi accept insistenta banalitate ca niciodată să nu spui niciodată, nu mă pot reţine să afirm, cu toată dîrzenia de care mai sînt capabil în articularea cuvintelor, că niciodată, în ţara asta, oamenii nu s-au înjurat cu atîta intensitate, dezinvoltură şi violenţă, ca azi,oriunde s-ar găsi, în piaţă, în berărie, în farmacie, în lift, în bloc şi pe blog, în Parlament şi la Televiziune.

Fiindcă aproximativ 2/3 din viaţa mea am simplificat prea mult şi prea multe, în ultima treime, inteligenţa avînd şi ea o forţă revanşardă, îmi place să citesc şi să aud că „lucrurile sînt mult mai complicate“ şi să mă conformez ideii, chiar riscînd să nu pot explica imediat în ce constau dificultăţile acestei chemări la tot ce e mai captivant pe pămînt: contradicţia.

Un eveniment important – nu ştiu cît de important, fiindcă trăim numai printre evenimente şi comunicate importante pentru ţară – a avut loc în viaţa noastră socială, politică, poliţienească, legislativă, chiar spirituală, pe scurt: cioclopedică; nu contează că evenimentul s-a petrecut pe un stadion de fotbal.

Citit, pentru a patra oară, Demonii, în întîmpinarea – cum s-ar fi spus odinioară – alegerilor din Rusia. Nimic nu se poate înţelege din ce se întîmplă acolo, nimic din ce mi s-a întîmplat în ultimii 50 de ani nu pot înţelege fără demonii aceştia, apăruţi în 1871, la doar doi ani după Educaţia sentimentală (1869).

La o sută de ani de cînd s-a sudat în limba mea turcismul „moft“ cu cuvîntul ăl mai bun şi mai străbun: „român“ – una din cele mai rezistente suduri din cîte au înfruntat veacul, la fel de revoluţionară ca rima lui Eminescu: „blond“ cu „fond“ – va trebui să rostim, calmi, un „A se slăbi!“

Masacrul de pe stadionul din Port Said, unde, la capătul unui meci de fotbal, s-au numărat zeci de morţi şi peste o mie de răniţi, mă presează să aduc la suprafaţă un text pe care, în urmă cu două săptămîni, hotărîsem să nu-l comentez şi să-l ţin, pueril, doar pentru mine.

„E o mare belea să ai sufletul larg şi să nu fi genial“ (sursa – Svidrigailov, din Crimă şi pedeapsă). Nu am avut minte, dar am avut caracter (sursa – un proaspăt divorţat). Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, dar, dacă nu poţi, măcar nu-l sîcîi (sursă autorizată).

Strict jurnalist de peste 60 de ani, în care includ şi vreo 10 de interdicţie în presă ca „element periculos“, nu dispariţia ziarelor anunţată pentru 2040 mă catastrofează, ci actualul exod al ziariştilor profesionişti către studiourile de televiziune. Transhumanţa de la stilou, pix, creion sau Remington la fraza rostită pe telesticlă mă exasperează.

Stimate lucrătoare şi numai puţin stimaţi lucrători din Serviciile Multilateral Dezvoltate, ţin să vă informez că, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2012, am comis o faptă pentru care altădată, înainte de ’89, conform gîndirii mele de atunci,m-aş fi condamnat singur la dispreţ (cel puţin): am renunţat să fac politică la zi – era şi noapte... – pentru a mă concentra asupra unui film artistic, de ficţiune.

Iulian Trocaru şi cu mine nu ne cunoaştem la faţă, ne ştim doar din scris, citit şi telefoane, e de cîţiva ani buni aşezat în Canada, cu familia, „funcţionar de stat, răspund la telefon persoanelor cu întrebări legate de legile canadiene, ştiu, nu are legătură în nici un fel cu mine, dar este un loc de muncă. Printre picături, pot visa şi mă pot scufunda în cu totul altă lume...

Primul eveniment a fost Sergiu Celibidache dirijînd la Ateneu, pe nu ştiu ce TVR şi în care eternităţi, Rapsodia română; tot ce face, rîde şi dansează dînd intrările la toate horele, sîrbele şi ciocîrliile este inenarabil şi zguduitor pînă la dezechilibrul oricăror probleme urgente. Al doilea este eşecul, pe 31 dec., suferit acasă, de Manchester-ul United.

Pe 24 decembrie, cu o zi înainte de Crăciun, să mă sune o voce şi să-mi reproşeze că mi-am încheiat articolul din ultimul număr al Dilemei vechi recunoscînd şocul pe care mi-l produce neputinţa generală în a învinge tirania vulgarităţii şi a inculturii din care descinde:„Nu mi-ai zis că nu te mai şochează nimic? Eşti un demagog! Ai început din nou să minţi!“.

La un sfert de veac după Praga ’68 – ah, rotunjimile astea voluptuoase! – poate că n-ar trebui să întîrziem în lirism. Lirismul e prea tentant, prea uman şi deci prea cursiv; sistematic, el absolvă, împacă şi victimizează comod. E naturelul lui. Îl practic, îl înţeleg, dar la sferturi de acestea sau la halbe de veac, nu-l consum.

Prim-ministrul îl întreabă pe preşedintele ţării: – Cum dracu’ rezistă românii la atîtea...? Preşedintele îi răspunde: – Îţi spun pentru că cunosc problema: prin cultură. E o recentă scenă pusă în pagina Caţavencilor de Ion Barbu, care, dincolo de caracterul ei strict politic, mi-a curentat creionul, de la guma dintr-un capăt, la vîrful lui din Polul Sud.

Nimeni nu l-a chinuit pe Andre Agassi aşa cum l-a chinuit Andre Agassi. Se lăsase de învăţătură, nu s-a dorit niciodată intelectual, habar nu a avut de subconştient şi super-eu, ştia doar de eul lui şi gîndea tot timpul la persoana I; se făcuse de la 15 ani profesionist în tenis şi ura tenisul.

…s-a dus noiembrie, iubito, şi nu m-ai învăţat filosofie* precum te-am rugat, probabil că nu o faci decît în decembrie,  aşa cum te-ai obişnuit cu băcăuanul acela,  să nu crezi că mă jigneşti, tot ce te-a rugat Bacovia rămîne în vigoare, nu e o vreme a comparaţiilor, continui să-mi scot din sărite confraţii cînd le zic: „Trebuie să trăim conştienţi că sînt cîteva genii inaccesibile nouă“.

Încă nu m-am decis dacă să pun printre culpele tinereţii mele pasiunea, chiar adoraţia mea, pentru Geo Bogza. Nu mă văd scriind un articol avînd în titlu excitanta sintagmă: „despărţirea de...“. Nici pînă azi nu mă pot despărţi de Bogza, oricît de dens este conul de umbră în care au intrat cosmologia sa narcisiacă, whitmanism-ul lui neînfrînat, frazele lui absolutiste.

„Ce l-a apucat...?“ – aşa mi s-a relatat că ar fi reacţionat un confrate cînd i s-au citit dintr-un articol de-al meu cele cîteva fraze în care îi lăudam ultimul său roman. „Ce l-a apucat...?“ – întrebarea, foarte spontană, indiscutabil sinceră, se justifica prin aceea că, în urmă cu cîţiva ani, fusesem extrem de critic în discuţia încinsă în jurul unui eseu al său.

Un impuls impur – a fi util şi futil – mă îndeamnă să deschid ceea ce numesc jurnalul meu public (pe cel intim mă feresc dîrz să-l folosesc) şi să vă pun la dispoziţie unele date ale vieţii interne şi externe din urmă cu fix 15 ani – şi anume prima jumătate a lunii noiembrie 1996.

Toată lumea era condamnată să fie victima unei molimi îngrozitoare, nemaiauzite şi nemaivăzute, care venea în Europa din adîncurile Asiei. Toţi trebuiau să moară, cu excepţia unor foarte puţini aleşi. Apăruseră nişte noi trichine, făpturi microscopice care se instalau în trupurile oamenilor.

Nu ştiu dacă a ajuns la urechile celor pasionaţi de problemă întrebarea următoare: rugby-ul e de dreapta sau de stînga? Am auzit-o vineri, 21 octombrie 2011, pe France 2, cu două zile înainte de finala Cupei Mondiale ce urma să se dispute la Aukland, în Noua Zeelandă.

De ani şi ani de zile – din tinereţea mea sebastianistă, decisă şi confuză, şi pînă azi – domnul Mihail Şora este pentru mine una din cele cîteva personalităţi cu care, neîndrăznind mai mult decît lapidare relaţii de bărbie, am stabilit permanente melodii interioare, îngînate doar de pianistul din mine, rar avuabile.

Deşi nu am aflat decît tîrziu, spre seară, că 10 octombrie este consacrat ca Zi mondială a sănătăţii mintale (de la un teledeputat care ţinea să sublinieze că Parlamentul, cinstind-o, a lucrat doar pe comisii) pot să reconstitui cum am trăit-o pentru prima oară în viaţă, de dimineaţă pînă tîrziu în noapte.

Intraţi în orice bar, bodegă, discotecă sau talk-show, – nu vă propun totuşi un consiliu de miniştri – şi întrebaţi: „ce e candoarea?, cu ce se prepară?“ şi veţi fi privit ca un deplasat mintal. Deschideţi dicţionarul şi veţi găsi două rînduri la „candoare“: 1) curăţenie morală. 2) nevinovăţie, naivitate.

Sînt convins, într-o bună măsură, că nu voi indispune multă lume (trebuie să ai mereu grijă în a nu tînji la unanimităţi) dacă, în aceste zile ale Anului Nou evreiesc, voi alege cîteva mostre de humor iudaic, de mult definit ca o politeţe a disperării.

Maximilian Schell se dezlănţuie într-un crescendo sălbatic, martorii sînt incapabili să-i facă faţă, terorizaţi de violenţa interogatoriului, pînă cînd, deodată, din boxa sa, Burt Lancaster, însuşi fostul legiuitor hitlerist, se ridică în picioare şi îi strigă avocatului său: „Iar începeţi?“.

Răducule, ne ştim de peste 60 de ani de viaţă şi activitate revoluţionară, chiar contrarevoluţionară, n-am fost membru de partid, nu sînt nici anticomunist get-beget, cred că am iubit împreună aceeaşi femeie de la documentare (El: „Alo, domnişoară, debarasaţi-ne vă rog de saramurile astea... Răducule, ce vrei felul III?“ Eu: „Nu am voie dulce!“ El: „Vreun diabet, ceva? Hai, lasă-te de prostii!“).

Zilele trecute a avut loc – în presa timpului, cum se zice – o reabilitare a unui om şi a unei idei româneşti care, timp de 40 de ani, s-au bucurat numai de dispreţ şi hulă. De cînd am învăţat ce este o autobiografie, am apreciat că 40 de ani constituie cea mai fiabilă unitate de timp.

...Mai ştiţi cine e campionul naţional la şah? Aţi mai citit în presa noastră sportivă sau ne vreo ştire? Măcar de trei rînduri, despre şahiştii lumii sau ai ţărişoarei? Eu nu. Oare se mai joacă şah în România? Mai există turnee cu public, oameni care se adună în jurul unor mese pe care doi semeni mişcă nebuni şi cai? Poate în Cişmigiu...

Există o sentinţă mortală: „Numai proştii sînt modeşti“, de mare succes la intelectualii neisprăviţi, precum îi numesc pe aceia care nu-s la curent cu progresele inteligenţei ajunse în stadiul de a gîndi oximoronic, antitetic şi chiar antietic; de aceea avem trufaşi care – cu o inteligenţă expertă – sînt încîntător de modeşti, de aceea cunoaştem şi modestia orgolioasă, ostentativă, plus modestia strategică, perversă, nu numai ipocrită.

La ora asta, cînd avem un stadion naţional de o anvergură occidentală, dar toată lumea ştie că nu avem naţională nici de nivel local, la ora cînd facem un meci lamentabil cu cea mai proastă echipă din lume şi o batem cu 1-0 fără să ne fie ruşine, la ora cînd se cere chiar desfiinţarea echipei naţionale de fotbal...

Cehii noştri dragi au lansat printre celebrele lor 2000 de cuvinte acel „socialism cu faţă umană“. Expresia ne înfiorase. Faţa umană ne ispitea spre patetisme, cea mai parşivă ispită; bolnav de cinefilie, vedeam în ea şi o sublimare în politic a Asului de pică, a blondei lui Forman, a „micilor margarete“ inventate de Chytilova, a acelei şcoli pragheze de cinema care ne bulversa privirea, tandreţea, grotescul, ca nimeni alta după neorealismul italian.

În ultimele două săptămîni, am primit următoarele telefoane care mi s-au părut de un anume interes social, politic, economic, poate şi intelectual: de la un prieten din Toulouse: „Ai ştiut că ultimul bărbat iubit de Marina Ţvetaeva a fost tatăl lui Andrei Tarkovski?“ (Nu ştiam.); de la un tînăr informatician care lucrează la o firmă germană: „Mă enervează cum pe nemţii mei nu-i enervează absolut nimic... Nici măcar căldura.“

După 60 de ani plini de lirism şi subversivitate, nu mai vibrez voios la Turul Franţei.

După „bătălia“ de la Wimbledon, situaţia în tenisul mondial continuă să fie dominată de patru mari puteri europene: un sîrb – Djokovici, un spaniol –Nadal, un elveţian – Federer, şi un britanic – Murray. Americanii şi australienii nu se mai văd. Pentru prima oară de la Ilie Năstase încoace, să fie patruzeci şi ceva de ani, un balcanic este number one în lume.

Locotenentul Columbo a apărut de-ajuns de straniu în sîmbetele noastre ante-decembriste, după Sfîntul, Mannix şi Kojak. Şi la el era „cu crime“, dar fără revolvere; nu se trăgea, nu aveau loc bătăi; parodiind uşor o formulă solemnă a literaturii noastre, la el chiar se putea spune că biruia gîndul.

Sînt dimineţi în care te trezeşti cu un singur nume în minte: Carabagiac.   Sînt alte dimineţi cu un Bulat Okudjava intens şi Călătoria diletanţilor săi în amor care, deodată, se bifurcă spre confidenţa unui prieten deloc intim: „M-am îndrăgostit... cui s-o spun, dacă nu ţie?“.

Tîrziu a observat că vanitatea îi este mult mai dezvoltată decît inteligenţa. Putea fi, uneori, atît de demn încît îl lua frica şi renunţa.  Nu a cunoscut niciodată hazul lucrurilor şi totuşi orice frază o începea cu „eu“. Nu a suferit niciodată de oportunism fiindcă întotdeauna a fost de partea majorităţii. Nu a înţeles niciodată ce înseamnă să nu poţi lăsa o carte din mînă.

Îl citesc pe Cioran – cu creionul în mînă – fără urmă de plictis. Cu intense bucurii şi iritări, da. Cu poftă şi refuz, cu irespect şi brusc entuziasm – niciodată cu plictis; l-am pus printre talentele exorbitante ale neamului, un nabab în talent care nu avea de ce să facă roman, poezie, teatru, fiindcă făcea literatură la un nivel de unde o putea dispreţui, sincer sau ipocrit – nu mă interesa.

aflu din surse nu doar secrete, dar şi autorizate, că în curînd va avea loc un concurs pentru ocuparea unui post de documentarist în Serviciile dumneavoastră. Avînd oroare de sistemul PCR (pile, cunoştinţe, relaţii), visînd de mult la un asemenea post – după epuizarea inevitabilă a zăcămintelor mele de imaginaţie – mă simt în stare, şi nu cred că sînt impertinent, să mă înscriu la vedere şi să vă prezint o mostră de notă documentară (conform viziunii mele) în cazul că voi obţine acest post.

E sfîrşitul lui mai 2011, ziua creşte spre solstiţiu, e deja vară la Bucureşti, lumea-i cum este şi ca dînsa sîntem noi, plini de detalii numite D.S.K., Obama, Netanyahu, vulcanul islandez erupe din nou, Mubarak e în depresie, europenii nu înţeleg justiţia americană, se înţeleg tot mai puţine, un prieten mă sună să-mi strige că nu-l înţelege pe Stalin, un altul că nu pricepe nimic din Ulise-le lui Joyce.

Snooker-ul – pe româneşte şi fără mult savantlîc – e sportul în care perfecţiunea e atunci cînd-zici-că-le-pune-cu-mîna. Higgins era din categoria asta enervant de înaltă. Trump – numit de toată lumea Judd, semnul precis de simpatie spontană şi temeinică – se gîndea nu atît la perfecţiune cît la spectacolul loviturilor aiuritoare, incredibile, de o îndrăzneală extraordinară; sînt extravaganţele talentului.

Ca unul care am ţinut „sub comunism“ cu UTA şi cu „frizerii“ Progresului, îl urmez pe TRU în detestarea regimului Ceauşescu, dar voi fi pe mai departe un melancolic după fotbalul lui Dobrin, Bölöni, Radu Nunweiller, Balaci şi al atîtor „daci liberi“. E felul meu de a-mi revizui valorile între un corner şi un penalti indiscutabil.

A fost mai întîi lenea – sentiment, desigur, detestabil, chiar dacă ginerele lui Karl Marx i-a adus un elogiu inegalabil, apreciat de socrul său, într-o carte intitulată cu o marximă impertinenţă: „Dreptul la lene“, a fost şi mai întîi comoditatea mea teribilă şi oribilă; amîndouă m-au făcut, de cînd mă ştiu, să nu mişc un deget spre a învăţa să bat la maşina de scris.

La cîteva zile după apariţia în Dilema veche (nr. 374/2011) a acelui aide-mémoire pentru (a)uzul intern, am primit la redacţie un e-mail de la domnul Tudor Mihalache – 66 de ani, inginer pensionar – care ne punea la dispoziţie un aide-mémoire propriu.

Tot ce-am citit mai frumos (încă mai ţin la această noţiune), în preajma zilei de 1 mai, au fost paginile 209-210 din cartea lui Sorin Preda, Moromeţii – ultimul capitol, în care Aurora Cornu descrie o noapte de revelion lîngă Marin Preda, în urmă cu aproape 60 de ani

Conform celor stabilite din timp, şi anume că trebuie să ne asumăm condiţia noastră umană şi intelectuală, aceea că nu sîntem decît doi instrumentişti – un contrabasist şi un saxofonist – urmăriţi de două bande de gangsteri hotărîţi să ne ciuruiască