"De ce nu am avut şi noi un Havel?"

La un sfert de veac după Praga ’68 – ah, rotunjimile astea voluptuoase! – poate că n-ar trebui să întîrziem în lirism. Lirismul e prea tentant, prea uman şi deci prea cursiv; sistematic, el absolvă, împacă şi victimizează comod. E naturelul lui. Îl practic, îl înţeleg, dar la sferturi de acestea sau la halbe de veac, nu-l consum: sfertul, halba – pe canicule bucureştene la 33 de grade, cînd tot feciorul de pe Pacienţei e stupid – aburesc judecata şi umezesc, cu totul neplăcut, cămaşa, martora cea mai privilegiată a istoriilor noastre, prietena cea mai altruistă. „Il y a des chemises qui parlent de vous...“ – e cea mai frumoasă reclamă pariziană a acestei veri.

De altminteri, nu pot întîrzia în lirism fiindcă am făcut parte din  „generaţia Budapesta“ a lui ’56, despre care cuadragenarii cei mai avizaţi în maniheism nu mai ştiu nimic şi nu vor să ştie în neîndurarea lor. „Generaţia Budapesta“ – să zicem 12 ani de şomaj pentru că ai cerut adevărul integral, de care un Caraion putea să-ţi rîdă în nas: „12 ani de şomaj nu-s 12 ani de Aiud!“, alte amănunte ofer numai în literatură! – a privit către „generaţia Praga“, închizînd atent, încordat, un ochi fratern pentru a-i fixa mai bine, cu celălalt, iluzia lirică. Cîteva lucruri esenţiale se văd mai bine cu un singur ochi. Am fost cîţiva din „generaţia Budapesta“ care nici peste 12 ani, nici peste alţi 120, n-am fi intrat în Partidul Ceauşesc Român, preferînd să ţinem pe peretele de rugă pe Dubcek şi Smrkovski, scriind şi apăsînd pe hîrtie că Milan Kundera e fratele nuvelelor noastre. Dar astea nu se discută nici în articole, nici în interviuri, doar în nuvelele cu care s-a rezistat la o intensitate a inspiraţiei căreia nu-i e necesar, după ’89, să-i schimbi vreo virgulă. E pacea noastră epică, literară, cu Praga ’68. Cea mai importantă.

În fond, după ce scade clocotul de lirism care nu-i ultimul în prepararea cafelei şi a problemelor, zaţul obligatoriu se strînge, în ’93 (1993, nu 1793!), într-o ultimă sorbitură dramatică şi otrăvitoare:

„De ce n-am avut şi noi un Havel?“
„Fiindcă...“

Din ’89 încoace – ori de cîte ori se ridica acest lamento al opoziţiei noastre intelectuale care tocmai Haveli români n-ar fi suportat în fruntea ei! – mi-am învineţit limba, cenzurîndu-mi răspunsul, insuportabil pentru orice comunistă ură anticomunistă; prieteni şi duşmani dintre cei mai apropiaţi, fesenişti şi antifesenişti – în ce altceva era împărţită lumea cea dragă? – ar fi închis un ochi rău şi bănuitor, deloc fratern, pentru a mă putea fixa „al cui sînt“, atunci cînd le-aş fi spus că noi n-am avut un Havel, fiindcă n-am avut un Dubcek; ne trebuia un Dubcek pentru a avea un Havel; printre toate ca(ti)felele alea, Havel a înţeles-o, primul.*

În noaptea noastră de stambă, dar şi a sfîntului amor, distanţa dintre Dubcek şi Constantin Pîrvulescu – o poate calcula orice astronom care se uită pe cerul fără detalii şi politică – e exact distanţa dintre Goma noastră, Doinele noastre şi Havel-ul lor.

Nu deplîng situaţia, nu mă sărăceşte, n-o dispreţuiesc, nu mă otrăveşte, o sorb, o suport; nu mă revolt, nu se mai dă strigăt în faţa evidenţelor de pe Pacienţei. 

Articol apărut în Dilema, nr. 32, 20 august 1993, sub titlul „Dubcek“ 

* Pentru memoriile fragede: ales preşedinte al Cehoslovaciei în 1989, Havel l-a avut lîngă el, ca preşedinte al Adunării Federale, pe Alexandr Dubcek, fostul prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, cel care a condus în 1968 Primăvara de Praga, ultima iluzie a unui „socialism cu chip uman“. Pentru memoriile mai puţin informate: perpetuu disident, Havel, după 2003, a fost în permanent dezacord cu actualul preşedinte al Cehiei, Václav Klaus, un neoconservator convins; pentru susţinătorii lui Klaus, a fi havelian ajunsese să fie mai grav decît a fi fost comunist. În ultimii ani, Havel, regretînd cei 13 ani în care, ca preşedinte, nu s-a putut concentra pe scris şi lectură, lucra la o nouă piesă, „Sanatoriul“, căci – explica el ironic – „după orice plecare, urmează sanatoriul“. (vezi şi în Le Monde din 10-11 decembrie 2011, cu o săptămînă înainte de deces, corespondenţa de la Praga intitulată: „Havel, dintotdeauna disident“)