Despre cefele și maxilarele chipului uman
Cehii noştri dragi – Smîrkovski, Dubcek, Mlinar... – au lansat printre celebrele lor 2000 de cuvinte acel „socialism cu faţă umană“. Expresia – oricît devenisem de reci la minune – ne înfiorase. Faţa umană – luată chiar la propriu, copilăreşte sau ipohondric, ca la O.R.L., cu nas, gît şi urechi – ne ispitea spre patetisme, cea mai parşivă ispită; bolnav de cinefilie, vedeam în ea şi o sublimare în politic a Asului de pică, a blondei lui Forman, a „micilor margarete“ inventate de Chytilova, a acelei şcoli pragheze de cinema care ne bulversa privirea, tandreţea, grotescul, ca nimeni alta după neorealismul italian. Toate tratativele dintre sovieticii îngheţaţi şi primăvăraticii praghezi le-am urmărit în august ’68 – o, un august într-un bloc de gheaţă! – cu acest chip uman în faţa ochilor, de parcă ne frăgeziserăm la minte trăind tragedia. (De unde vorba scornită de subsemnatul: fragedie.) Era suficient să priveşti la Brejnev şi ai lui – inclusiv la cefele lor, acolo unde Tolstoi aprecia că se vede caracterul omului – şi apoi să treci la Dubcek şi Smîrkovski, ca să pricepi imediat ce dinamită se ascunde în teoria asta fiziognomistă introdusă în politică.
Ceauşescu şi cenzura lui nu o suportau şi nu există discurs al tiranului în care să susţină „socialismul cu chip uman“. El era – ca şmecher teoretician – pentru socialismul real. Cu mintea lui realmente isteaţă, Nea Nicu pricepuse imediat subversivitatea termenului. De ce să mai aibă socialismul chip uman cînd trăiam oricum în cea mai umană orînduire, aceea în care „limba comună era munca“? (Chiar nu vă mai aduceţi aminte de tîmpeniile astea?) Odată, prin 1984, un activist ţeapăn ne lămurise într-un seminar special pentru elitele din redacţie: „socialismul cu chip uman e pentru noi un pleonasm“. Doar în ’84-ul lui Orwell se comiteau astfel de drăguţe aberaţii. Replică de neuitat cu care lucram aproape mecanic – se ştie ce produce o mecanică placată pe ce e viu... – de cîte ori, de cîte sute de ori contemplam plenarele, congresele, vizitele de lucru, plecările şi sosirile cu mii şi mii de bucureşteni, aşa-numiţii mişimişi. Alea „chipuri umane“ – cele din prezidiu, de la aeroport, de pe arături, înconjurînd cu imensă dragoste etc. etc. Mutre împietrite, impenetrabile în solemnitatea slugărniciei. Noi am avut parte de socialismul cu mutră încremenită.
După ’89, într-o secundă lungă cît 24 de ore, „chipul uman“ a făcut fleoşc!, de nu pareză, chiar hemiplegie. („Acea hemiplegie a spiritului cum numea Raymond Aron blocajul în „stînga“ şi „dreapta“.) Chipul uman a fost fulgerător compromis de socialismul cu care se împerechease abuziv şi iluzionat. „Socialismul cu chip uman“ a fost repede demascat ca un pseudonim al perestroicii gorbacioviene, or „noi n-am murit pentru Perestroika“, aşa scria mare şi desluşit pe pancartele purtate de anticomunişti cu fălcile bine încleştate, ca în desenele clasice ale lui 1 Mai muncitoresc. În logica acelora, „chipul uman“ nu mai putea fi decît o parolă a nostalgiei pro-socialiste, vai de capul ei! Dar ar fi fost oare un pleonasm dacă s-ar fi precizat că „am murit pentru un capitalism cu faţă umană“? Nu ştiu. Nu ştiu decît că nici un partid mare, mic, de dreapta, de stînga sau de sinteză între ele – adică antibolşevic şi proceauşist!, da, există azi un asemenea partid... – n-a avut ideea să introducă în programul său vreo referinţă la chipul uman în perioada de tranziţie. Politic vorbind, îl scosesem din vocabular ca pe-o vorbă proastă. Nu mi-a rămas din el, din „chipul uman“, decît dreptul strict omenesc de a mi-l privi, dimineaţa, în oglindă, în timp ce mă săpunesc pentru a mă bărbieri. Am rămas un nostalgic al frunţii, al sprîncenelor, al nasului, al bărbiei.
La 43 de ani de la Praga, la 10 ani de cînd am scris acest articol, constat că încă mă încearcă – odată cu reumatismul – puternice puseuri de umanism.
