Ziua mondială a sănătății mintale

- compoziţie -

Deşi nu am aflat decît tîrziu, spre seară,
că 10 octombrie este consacrat ca Zi mondială a sănătăţii mintale
(de la un teledeputat care ţinea să sublinieze că Parlamentul, cinstind-o, a lucrat doar pe comisii)
pot să reconstitui cum am trăit-o pentru prima oară în viaţă,
de dimineaţă pînă tîrziu în noapte.
De cînd am început ceea ce numesc lucru (9 h-9,30)
am hotărît să las creionul şi hîrtia albă
ca să termin romanul lui Henri de Montherlant:
Trandafirul de nisip, pe care-l citeam, în franceză, de cîteva zile,
cu o febrilitate proprie lecturilor esenţiale,
cum nu mi se-ntîmplase de mult timp,
nu mai ştiu de cînd, poate din primăvară,
(de la o nouă lectură a Crimei şi pedepsei)
tot ce-am citit mai tare despre orgoliul uman (şi vanitatea adiacentă)
o capodoperă de sarcasm sîngeros,
cu un ofiţer francez, la 1932, în plin deşert marocan,
îndrăgostindu-se de o beduină livrată firesc de tatăl ei colonialistului aflat în misiune civilizatoare,
un Lucien (nu chiar Leuwen) mai mult sensibil decît inteligent, „un grand tendre“, descoperind, prin amor, toată inumanitatea superiorităţii sale de francez civilizator peste nişte triburi de o omenie enigmatică,
întregul roman fiind luminat de o idee (una dintre multele care gîlgîie la fiecare pas, H.D.M. netemîndu-se de idei) pe care o socotesc supremă pentru o Zi mondială a sănătăţii mintale:
„de cum apare inteligenţa, apare nuanţa şi de cum apare nuanţa, nu mai e loc pentru părtinire“.
Spre prînz, m-am dus la poştă să trimit, în fine, ceva de mult promis unor prieteni din Tel Aviv cu care am peste 60 de ani la activul unei exagerări a cărei nuanţă am găsit-o la timp.
Pe drumul de la poştă la un restaurant – unde urma să prînzesc cu alţi trei foarte buni prieteni –
nu m-am gîndit (altă probabilă exagerare) decît la „CUM DE E POSIBIL ca nimeni să nu vadă că Montherlant, cu ghearele lui leonine, nu e nici cu atîtica mai prejos decît granzii secolului al XX-lea?“ şi chipul lui – cît o marcă poştală – nu m-a părăsit, aşa cum îl văzusem, după ’90, fixat pe colţurile unui tablou, lîngă Malraux, şi Ezra Pound, în casa unui tînăr intelectual anticomunist şi antifascist cu care abia mă cunoscusem.

La prînz (între orele 13,30 – 15,30), într-un bistro mai mult cochet decît consistent, momentul muzical cel mai plin a fost acela cînd prietenul, de care mă leagă alte candori exorbitante, neeliminate, mi-a arătat după felul trei, scoţîndu-l din buzunarul de la pieptul cămăşii sale, micuţul „aparat“ – cît un degetar – în care îşi înscrisese întreaga operă ca, în cazul unui cutremur devastator sau al unui atac cerebral, să se găsească asupra cadavrului său ceea ce e necesar.

Întors acasă, toată după-amiaza (16-20 h) am petrecut-o cu noaptea lui Lucien Aubilly pe care chiar Montherlant o recunoaşte incredibilă în derizoriul ei, dar tot el ţinea să precizeze că viaţa e fără de scrupule faţă de ce socotesc romancierii că e de necrezut.

De la 20 h, am răbdat telejurnalele noastre cu moartea baschetbalistului american din Giurgiu, apoi am comutat pe Eurosport pentru a vedea mai atent cum a învins Germania pe Turcia la Istanbul şi încă o dată mi-am spus că Germania va cîştiga şi europenele de anul viitor.

La 21,30 m-am autosesizat că la TV5 începe telejurnalul şi e normal să ştiu cum se comentează alegerile în partidul socialist francez, ce spune noua vedetă a stîngii, Montebourg, care, într-adevăr, a emis o idee crudă, împotriva „stîngii compasionale“, conservator-miloase (dar cît de dur era Montherlant faţă de milă, „o rană oribilă!“).

În sfîrşit, dintr-un impuls – recunosc: apolitic şi apolinic – la 22,10, m-am fixat pe Mezzo unde Arthur Rubinstein ataca, în celebra sală a Conservatorului din Moscova, „Marea poloneză“ a lui Chopin. Nu-mi dau seama dacă eram sănătos mintal, dar minute întregi am simţit – poate că am şi înţeles – că în minutele acelea nu există pe „acest glob calomniat“ (tot din H.D.M.) ceva mai frumos decît ceea ce „produceau“ mîinile sale enorme, stăpînind împărăteşte claviatura, ţinuta sa fiind indiscutabil a unui împărat; mi-a revenit uzul raţiunii cînd am citit pe ecran că ne aflam la recitalul lui din 1 octombrie 1964, păstrat în „Clasicele arhive“ muzicale de la Paris; cît au durat Nocturnele şi Valsurile, am socotit laic că acest rege Arthur avea la ora aceea şi în anul acela 77 de ani, că peste doar cîteva zile – la 9 octombrie 1964 – Hruşciov avea să cadă de la putere şi cel mai bun prieten al meu din cer, odată cu explozia avionului de pe linia Timişoara-Bucureşti; L.G. a fost primul dintre noi care ne murea violent. 

La 23 h şi nu mai ştiu cît, cînd Rubinstein părăsea scena păşind liber şi suveran în uralele acelor moscoviţi melomani, mi-am închis „Clasicele mele arhive“ al căror motto, întru totul discutabil, îi aparţinea tot lui, de mult, de cînd renunţase să se sinucidă, la 44 de ani: „Viaţa îi iubeşte pe cei care o iubesc.“ Astfel mi-am petrecut, în 2011, Ziua mondială a sănătăţii mintale.