Rezistenţa inculturii
Prim-ministrul îl întreabă pe preşedintele ţării:
– Cum dracu’ rezistă românii la atîtea...?
Preşedintele îi răspunde:
– Îţi spun pentru că cunosc problema: prin cultură.
E o recentă scenă pusă în pagina Caţavencilor de Ion Barbu, care, dincolo de caracterul ei strict politic, de hazul ei vizibil, la zi, mi-a curentat creionul, de la guma dintr-un capăt, la vîrful lui din Polul Sud.
Cu tot seriosul de care sînt capabil numai dacă are la bază o viguroasă ironie, cred că preşedintele lui Barbu are perfectă dreptate şi un tot mai evident adevăr: azi, în 2011, se impune urgent necesitatea unei rezistenţe prin cultură... Ştiu, expresia a fost intens – din ’89, de nu şi înainte – contestată, hulită, batjocorită, demitizată de mulţi intelectuali, pe cît de fini, pe atît de brutali. Argumentul cel mai tare era acela că a fi rezistat sub comunism prin cultură scriind de pildă cărţi bune cu viza cenzurii, aprobate adică de poliţia dictatorului, constituia o iluzie echivalentă în gravitatea ei cu laşitatea. Rezistenţa prin cultură a devenit o vorbă de ocară sau, şi mai simplu: o vorbă de nimic.
Preşedintele lui Ion Barbu o pune din nou în circulaţie, o „reabilitează“ sub semnul sarcasmului dur; fiindcă – şi aici e hazul feroce al replicii – trăim sub o tiranie a inculturii, manifestată printr-un dictat al vulgarităţii de sus pînă jos şi de jos pînă sus. Dacă înainte de ’89 trebuia să rezişti la o multilaterală abrutizare a relaţiilor umane – azi, în condiţiile unei democraţii precare, dar „zănatice“, cum o adjectiva Rebreanu chiar înainte de 1940 –, avem de suportat efectele unei permanente inculturi, şi ea multilaterală: politică, economică, sentimentală, pe scurt: cioclopedică. Cea mai dezinvoltă expresie a ei este trivialitatea în gînd şi simţiri, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, oriunde, în presă şi în piaţă, în Parlament şi la supermarket, în politica groasă şi intimitatea cea mai joasă. „Băgatul în mă-sa“ e la fel de natural şi obişnuit ca „trăiască lupta pentru pace“ la capătul oricărei petiţii, pe vremuri. Pot scrie liniştit cur fără puncte puncte, deşi Marin Preda – numai un pudibond, nu? – mă sfătuise, acum 50 de ani, să nu folosesc cuvîntul de mai mult de două ori într-o nuvelă de 10-15 pagini.
Oricît ne-ar fi „indispus“ regimul – expresia, întru totul genială, aparţine lui Eugen Ionescu, într-un protest către Ceauşescu privitor la demolările şi sistematizările satelor: „Nu vă daţi seama că prin asemenea măsuri indispuneţi un întreg popor?“ – trebuie să admitem că vulgaritatea de orice tip era crunt cenzurată, în viaţă şi în piaţă, în cărţi şi în oricare alte părţi ale cuvîntului. Pervers în idilismele şi idealismele lui, ceauşismul a interzis propagarea porcăriilor şi mizeriilor din bloc şi dormitor, popularizînd o lume fără de urît, fără injurii, fără sinucideri şi incendii, da, fără violenţă; nu am văzut vreodată pe „Nicu ecran“ crime, cadavre, prostituţie şi proxenetism, mahalagii şi mitocance bucurîndu-se deplin de libertatea lor de expresie. În cea mai neruşinată linguşire a dictaturii, am fost „educaţi“ în spiritul omeniei, al cinstei şi al unei pudori precum aceea a coanei Veta la comediile de la Union: „coana Veta, ruşinoasă, mie-mi spui?“. Pe această ipocrizie totală se baza abrutizarea la care s-a răspuns printr-o literatură bună, fie ea şi cu viza poliţiei...
Azi, liber pansişti, nu mai sîntem ipocriţi, vorbim şi gesticulăm de-a dreptul, „sînt o doamnă, ce pula mea!“, neuitata frază cu care începea Băgăul Ioanei Bradea e de fiecare zi şi, mai ales, face rating. Vulgaritatea, indecenţa, impudoarea dictează şi decid profiturile, indiferente la cultură; la ce? „Dacă vreţi cultură la teve, duceţi-vă la TVR Cultural...“, l-a sfătuit, generos, un capitalist al vremii pe un editorialist la zi. Nimic nu ne-a pregătit şi „educat“ să respingem şi să refuzăm, în masă, sunetul şi imaginea acestor vulgarităţi. Acesta e şocul, cel puţin pentru mine, care scriu rar la persoana I plural. Rezistenţa ignoranţei triviale mă angoasează zi de zi şi ceas de ceas.
