Note cvasi-informative despre o evoluție

După 60 de ani plini de lirism şi subversivitate, nu mai vibrez voios la Turul Franţei. 

Sîmbătă, 9 iulie, în etapa a IX-a, abia am tresărit cînd kazahul Vinokurov a atacat, într-o căţărare medie, dar s-a stins pe ultimul kilometru. A doua zi, cînd a căzut urît de tot şi a trebuit să abandoneze, nu m-am crispat mai mult decît la oricare accident biciclistic. 

Vinokurov nu era favoritul meu, nu am favoriţi în ultimii ani, dominaţi de Contador; mă lasă rece Contador şi conflictul lui cu doi fraţi luxemburghezi. S-a deteriorat ceva între mine şi Le Tour. 

L-am descoperit în ’51, soldat într-o redacţie militară la Cluj, cumpărînd L’Humanité de la un chioşc de pe Corso, pe ultima pagină totul era despre Tour, adică despre Coppi, Bartali şi alte minuni care treceau Alpii pe bicicletă, ceea ce nu mai „văzusem“ sau citisem, un basm strict realist, nu cu gîşte sălbatice, nu cu trei muşchetari. 

Savant spus, ca în orice „amor“, între noi a fost un raport cultural. Livresc. Gazetăresc. În fond, intelectual, dacă mi se permite. 

Politic, cu cît se estompase basmul, era tot mai clar şi mai tendenţios că e evadarea mea, singura admisibilă în epocă pentru un om care „nu vrea să plece“ – vorba bunicii. În fiecare vară – incorect politic, ba chiar inadmisibil în tragedii ca ’68-ul praghez – evadam cu acei necunoscuţi numiţi fastuos Bahamontes, Geminiani, Anquetil, Poulidor, Merckx. Alţii erau onirici. Alţii chiar „depuneau actele în Iorga“. Eu aveam evadarea mea. Un rest de seriozitate ideologică îmi interzicea s-o numesc o aventură. 

Pedestru, pînă în ’89, nu am „văzut“ Turul decît alergînd prin oraşul Bucureşti – de la mine, de lîngă Foişor pînă la o Difuzare a presei de pe Magheru (azi, pe-un colţ al Cărtureştilor), unde mi se puneau sub tejghea Mirroir Sprint-urile speciale, bisăptămînale, ediţia verde şi galbenă. După ce a dispărut Mirroir-ul (publicaţie a partidului comunist, dar nu se simţea), am „văzut“ Turul citind L’Equipe, la care mă abonase cineva din Germania. Ultimul Tur, cel din ’89, cînd americanul Lemond l-a învins pe Fignon cu cîţiva centimetri de roată, l-am conspectat la Neptun cu două luni întîrziere, în septembrie, cu colecţia adusă de la Bucureşti şi cu Cevengur-ul lui Platonov în dactilograma traducerii de către Janina Ianoşi şi George Bălăiţă. 

S-a instalat o răceală între mine şi el şi încerc – cu un anume scrupul – să fixez de cînd: cam de la Pantani? cam de la Lance Armstrong? Pe ei i-am văzut cu ochii mei. Au fost ultimii care m-au entuziasmat în zborurile lor planînd peste Alpi şi Pirinei. Erau din rasa celor care pluteau după cîteva apăsări pe pedale; aveau puterea magică de a fi eroi şi escroci, dramatici şi trişori. Intrau în legenda Turului, şi tot ei – exasperînd controalele antidoping – au vulnerabilizat-o, au compromis-o, au demitizat-o, justificîndu-şi detractorii intransigenţi. 

Ei au fost ultimii cu care am rezistat la atacurile antidoping pline de aplomb ale lui Naum şi Banciu, în care dreptatea se confunda cu adevărul, dar asta nu mă prea interesa în faţa spectacolului ciclist întins pe sute de kilometri, cu zeci de mii de oameni entuziasmaţi şi indiferenţi la scandalul dopajului. Azi, Contador – dopat sau nu – nu-mi dă fiorul unui atac purtat de Lance sau Pantani; mă cam biruie gîndul că Turul – oricît s-au perfecţionat materialele – nu mai produce talentele acelea grandioase care năşteau controverse existenţiale. Să fie efectele perverse ale „controlului la sînge“? 

Şi nici nu mai am de ce şi unde să evadez. Am evoluat – „a căzut un cod“, cum se spune în spionaj. „Asta este“ – cum se zice între doi îndrăgostiţi la ora aceea penibilă a unor „explicaţii“ sincere.  

N. red.: Rubrica „extremistului de centru“ va reveni începînd cu 11 august.