Un monolog la City Grill
Răducule, ne ştim de peste 60 de ani de viaţă
şi activitate revoluţionară, chiar contrarevoluţionară,
n-am fost membru de partid,
nu sînt nici anticomunist get-beget,
cred că am iubit împreună aceeaşi femeie de la documentare
(El: „Alo, domnişoară, debarasaţi-ne vă rog de saramurile astea...
Răducule, ce vrei felul III?“ Eu: „Nu am voie dulce!“
El: „Vreun diabet, ceva? Hai, lasă-te de prostii!“)
Chiar, ai mai văzut-o?, tu o învăţai cum să citească Idiotul,
erai mort după ruşi, eu o duceam la Ateneu să audă Haydn
(„Chiar nu vrei nişte papanaşi?“)
Nu te prefă că nu ştii despre cine e vorba, era statuară şi rece,
ştiu că nu-ţi plăcea să vorbim despre femeile noastre,
mi-a trecut şi mie, vîrsta a treia nu-i o vorbă goală,
cine a spus asta? Ăla care venea din America de Sud... cum îi zicea? America Latină nu-i o vorbă goală...
Răducule, ce vreau să-ţi spun mă ţine de la Montréal,
nu puteam s-o discut cu tine la telefon... nici pe Internet...
Frăţioare, mă laşi să te numesc aşa?,
Dostoievski al tău e plin de surioară-n sus, surioară-n jos,
Eu sînt de cînd am plecat şi mai ales de cînd am ajuns în Canada
în plină criză... criză personală, cum ne băteam joc ca să ne bagatelizăm.
Vorba lui Mazilu: eu am ridicat problema, eu o bagatelizez.
Chiar, de ce nu se mai joacă Mazilu? Să-mi explici după aia...
Cosule, aşa e mai bine? Îţi place mai mult, Cosule?
(„Domnişoară, dacă aveţi papanaşi buni, numai dacă-s buni, doi papanaşi... chiar dacă durează, nu-i o problemă“)
Revin: sînt într-o criză personală şi n-o pot bagateliza – nu mai putem
bagateliza nimic, absolut nimic din ce-am bagatelizat altă dată ca proştii...
Cosule, cred că au rămas în mine rămăşiţe comuniste aşa cum aveam acum şaizeci de ani rămăşiţe mic-burgheze.
Dacă vrei să ştii adevărul integral – cred că mai ţii la adevărul integral – nu mi le pot smulge nici pe astea.
Ce înseamnă că nu le pot smulge? Concret:
Unu. Nu vreau să fiu bogat nici atîtica, eu să am şi altul să n-aibă.
Doi. Nu ştiu să fac afaceri, sînt bleg şi-o să rămîn bleg, dar nu sufăr.
Trei. Nu suport atîta sărăcie dacă nu la noi în Canada, atunci în lume.
Patru. Mă obsedează ce-am învăţat în seminarii despre contradicţiile capitalismului, am zile întregi cînd mi se face dor nu de România în general, nici de socialism, ci de seminariile alea la „Muncă şi capital“.
Cinci. Nu-mi place să fiu elegant, nu-mi place să port vestă şi cravată... M-au trimis la psihiatru. Nu am nevoie de psihiatru.
Eu trăiesc pe viu ideile mele... Tu ştii cînd s-au strîns toate ca într-un pumn? Cine zicea aşa? În ziua cînd fiică-mea mi-a făcut cadou o borsalină. Nu am putut să-i explic că de şaizeci de ani nu am purtat decît şapcă şi bască. Am vrut s-o arunc. Instinctiv. A ieşit un scandal monstru, m-au făcut de comunist şi ea, şi nevastă-mea, nu am vorbit zile întregi... Le-am făcut o concesie şi am plecat la aeroport cu borsalina în mînă. E acasă, nu merg cu ea în Bucureşti. Cum să merg în Bucureşti cu pălărie? Probabil că ne-au îmbolnăvit... Să nu crezi că nu am zile cînd sînt convins că ne-au îmbolnăvit.
(„Mulţumesc, domnişoară... Dar ce porţie! Chiar nu vrei un papanaş?“)
Ţie nu ţi se întîmplă asta? Te citesc pe Internet... Nu ai rate la bancă, te simţi bine, te descurci,
Dar sînt sigur că o să ajungi la ideile mele cînd veţi trăi în capitalismul adevărat...
Eu...
(Emite un „mmm“ lung de plăcere mestecînd papanaşul.) E ca la mama acasă. Spune-mi acum de ce nu se joacă Mazilu.
