La o dispariție

A fost mai întîi lenea – sentiment, desigur, detestabil, chiar dacă ginerele lui Karl Marx i-a adus un elogiu inegalabil, apreciat de socrul său, într-o carte intitulată cu o marximă impertinenţă: „Dreptul la lene“,
a fost şi mai întîi comoditatea mea teribilă şi oribilă,  
amîndouă m-au făcut, de cînd mă ştiu,
să nu mişc un deget spre a învăţa să bat la maşina de scris,
toată viaţa nu m-am atins de clapele unei Olivetti, îmi erau instinctiv antipatice, urîte, nu insist, repet: mi-a fost lene să trec de la creion la un Remington,  
ca apoi – în dialectica aceea nepotolită a sentimentelor –
să apară justificarea, viclenia prin care ce-i urît şi chiar retrograd, stupid, să devină rezonabil, logic, firesc,
şi astfel să nu-ţi mai fie ruşine de lenevia ta, să n-o mai numeşti aşa, s-o înnobilezi, să găseşti că e inteligent, foarte inteligent, a vedea într-o maşină de scris un inamic al literelor tale naturale, al caligrafiei, al ritmului uman, prea uman, cu care un creion rotunjeşte o frază, direct pe hîrtie, fără zgomot, mai ales fără zgomot,
hîrîitul, huruiala, ciocăneala, clămpănelile ei îmi distrugeau muzica interioară a unui gînd,  
melodia ei nu avea gingăşie, delicateţe, senzualitate, totul în vocea ei era rece, mecanic, scheletic, monoton,  
toate aceste defecte devenite păcate mă îndreptăţeau să o detest cu o vigoare care îmi descoperea
– în aceeaşi dialectică a tot ce-i uman –
o înamorare pe viaţă de creionul meu, de guma din vîrful lui, de ascuţitoarele cu care-l reînsufleţeam şi, bineînţeles,
de pixul ulterior, nu mai puţin iubit, în truda de-a pune pe curat manuscrisul în creion (numai creionul şi pixul dintre degete ne dau dreptul de a numi, cu gravitatea necesară, o hîrtie – manuscris)
(şi tot în paranteză, pot scrie că hărnicia pixului cu care mi-am trecut prin două-trei ape manuscrisele m-a mîntuit de vina îndeajuns de tragică a lenei, deşi atîţia mă făceau de „înapoiat digital“) 

Inutil să dezvolt solidaritatea mea cu toţi cei care scriau de mînă în secolul tuturor portocalelor mecanice, de la Arghezi şi Camil, la Rebreanu şi Sebastian. 

Din tot acest amestec intens s-a născut şi s-a consolidat cultul meu faţă de dactilografe; nu au fost multe, dar le-am fost fidel pînă la superstiţie, pînă la a le stîrni iubitelor mele gelozia; doar viaţa asta densă şi moartea neadjectivată m-au despărţit rînd pe rînd de falangele lor; cred, cu grija ipohondrică de a fi modest, că am fost singurul scriitor contemporan care a redactat un necrolog la dispariţia unei dactilografe, una din acele compuneri care se lasă cu felicitări pentru „cît de frumos ai scris despre doamna Sass“, iar ţie nu-ţi vine să urli decît: „mai bine nu l-aş fi scris“. 

Ca unul care nici în ruptul capului sau al creionului nu i-am scris vreunei iubite la maşină, ci numai de mînă, am baza morală să divulg că mi-am venerat dactilografele – toate impecabile în meseria lor – ca pe fiinţele care au pătruns cel mai adînc printre literele mele.  

Nu am însă baza morală pentru a concepe un necrolog frumos, azi, după ce confratele meu D. S. mi-a adus – între patru ochi, cum se cuvine între doi rezistenţi din comandoul lui René Magritte – vestea dispariţiei (în India!) a ultimei fabrici de maşini de scris din lume; 

pot doar propune tuturor computeriştilor – cu care nu am nici un contact din acelaşi rasism de „creionar“ – să ţină un minut de tăcere, consemnat pe ecranele lor, în memoria maşinilor de scris lichidate în procesul nestăvilit de perfecţionare a omului.  

P.S. Chiar în clipa încheierii acestui articol, aflu de la colega mea L. V. că vestea a fost dezminţită viguros de proprietarii unei fabrici de maşini de scris din America; întregul meu articol rămîne valabil, iar propunerea finală se amînă pînă la o dată ce va fi anunţată la timp.