L.m.m.comp.

Fiindcă aproximativ 2/3 din viaţa mea am simplificat prea mult şi prea multe – a complica însemna a fi intelectualist şi chiar a face jocul duşmanului –, în ultima treime, inteligenţa avînd şi ea o forţă revanşardă, îmi place să citesc şi să aud că „lucrurile sînt mult mai complicate“ şi să mă conformez ideii, chiar riscînd să nu pot explica imediat, pe loc şi pe larg, în ce constau dificultăţile acestei chemări la tot ce e mai captivant pe pămînt: contradicţia.

Astfel şi de exemplu, „lucrurile sînt mult mai complicate“ (pe scurt l.m.m.comp.):

...cînd Lucien Leuwen tranşează: „Pe legea mea! Destul că sînt în fond un ticălos, nu vreau să fiu şi în formă!“ – în traducere foarte liberă: să pui şi suflet într-o porcărie;

cînd demonul Verhovenski îl întreabă pe agitatul Verghinski: „Aţi vrea să deveniţi mai degrabă nefericit decît ticălos?“ şi acela, pe culmile incoerenţei, nu poate să-i răspundă clar: „Da, da, aş vrea să fiu de fapt un ticălos... Adică nu... Deşi, de fapt, nu ticălos, ci, dimpotrivă, total nefericit, mai degrabă decît ticălos“;

cînd citesc jurnalul unui scriitor megaloman, dar întru totul îndreptăţit;

cînd îl ascult pe France 24 pe domnul Matthieu Pigasse, care ţine să fie prezentat ca un bancher de stînga;

cînd descopăr într-o scrisoare din 1959 a lui Max Fisch către Paul Celan următoarea întrebare crucială, trăită intens în aceşti ultimi 20 de ani atît de contorsionaţi: „oare sînteţi dispus să fim prieteni şi în cazul în care nu sînt de acord cu dumneavoastră?“;

cînd un prieten, rezonabil în multe şi tolerant cît se mai poate, îmi povesteşte că ori de cîte ori vede la televizor pe un guru consacrat ca savant, nu-l poate uita cum, prin 80 şi ceva, acela, înaintea unei şedinţe „pe nasoale“ din institutul lor, l-a chemat în veceul instituţiei să-i comunice că va trebui să-l înfiereze şi, deci, să-l înţeleagă; nu-l urăşte... l.m.m.comp.;

...cînd aud că Eduard Limonov, preşedindele micuţului Partid Naţional Bolşevic (aliat în alegerile precedente din Rusia cu partidul „Blocul stalinist“) este din nou săltat şi arestat cîteva ore/zile după o manifestaţie anti-Putin neautorizată, şi mă întreb de ce nu se pot înţelege cei doi patrioţi normali; l.m.m.comp.;

cînd citesc în New York Times articolul unui excelent nuvelist israelian Etgar Keret, care descrie următoarea scenă: în războiul din Liban, doi trăgători de elită dintr-o unitate israeliană văd cum se apropie de ei – în cîmp deschis – un individ purtînd un keffi indiscutabil şi o armă în bandulieră, sînt gata să se conformeze ordinelor: dacă avea un kalaşnikov, era un terorist şi trebuia ucis imediat, dacă poseda o puşcă de vînătoare, era cioban şi trebuia lăsat în pace;

unul e convins că vede un kalaşnikov (de provenienţă chineză), celălalt că e o puşcă veche şi se consultă prin telefon cu şefii lor, omul se apropie, li se dă ordin să tragă, numai că în clipa următoare, fixîndu-l prin binoclu, trăgătorul îl vede pe arab oprindu-se, întorcîndu-se ca să urineze, ţinînd în mînă o umbrelă. Hotărît, l.m.m.comp.;

cînd descopăr aceste versuri ale Marinei Ţvetaeva, dedicate unui iubit al ei, chinuit de un abces dentar: „Beau ténébreux, eşti trist şi eşti bolnav / Lumea nu are rost – te doare un dinte“.

În ultima vreme, îmi mai place de asemenea că în ruseşte, înaintea numelui tău, se pune prenumele tău şi al tatălui; că americanii pun întotdeauna lîngă oraşul – oricît de mic – în care locuieşti, şi statul din care face parte.

De ce îmi plac atît de tîrziu? Sînt prea multe amănunte de explicat. L.m.m.comp.