Revizuirea în fotbal

După 25 de ani de la victoria Stelei  la Sevilla,  cer permisiunea să gîndesc tot ca în urmă  cu 5 ani, în 2006...

Veţi surîde sau nu, dar celebra cerinţă lovinesciană a revizuirii valorilor în literatură s-a extins şi în fotbal, cum era firesc la românii pentru care totu-i fotbal. Cel mai recent exemplu l-a constituit sărbătorirea celor 20 de ani de la cucerirea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua, la Sevilla, în faţa Barcelonei şi a regelui Spaniei. De două decenii (şi ele obsedante, mie-mi spui...?) triumful acela a intrat, cum se zice, repede şi definitiv, în legendă, a devenit un mit şi are statutul unui poem, al unui roman clasic inatacabil. Televiziunile i-au adus „prinos de recunoştinţă“, omagiul cuvenit unui „arc peste timp“, sintagmele unui limbaj dintr-o marmură la îndemînă, demnă de un monument ridicat eroilor cunoscuţi de la Duckadam la Puiu Iordănescu. În acest peisaj intens şampanizat de după bătălie, în clinchet de pahară cu cîte un strop de lacrimă umană, a apărut în 22 articolul lui Traian Radu Ungureanu „Sevilla – 20 de ani de iluzii“ care, prin forţa expresiei, dincolo de orizontul cronicilor sportive, mi-a impus ideea revizuirii valorilor şi în fotbal. Avem un lovinescian şi în arenă. Nu e caz de întristare, ci dimpotrivă.

TRU – singurul nostru cronicar sportiv cu o fervoare a competenţei în problemele mapamondului (cu el şi cu Alex. Leo Şerban încep Ideile în dialog) – demitizează energic victoria aceea istorică de la 7 mai 1986. Oximoronul stă la baza demonstraţiei: „Steaua 1986 era o echipă foarte bună, dar în spatele acestei afirmaţii simple dospesc însă bine ascunse o sumedenie de circumstanţe nedemne...“ Şi, de asemenea: „Performanţa a fost în acelaşi timp superbă şi mult mai mică decît credem astăzi“. În sfîrşit: „Evident, o Cupă a Campionilor nu strică nimănui, dar ideea după care sărbătorim azi o mare victorie e o deformare amplă...“ Cît de amplă pentru a spulbera afirmaţia simplă că Steaua era o echipă foarte bună?

Strict fotbalistic, demolarea mitului se operează prin înfierarea finalei ca „un meci supraîncărcat de fotbal prost“ atît din partea Stelei, cît şi a adversarei „prost pusă în teren şi rău antrenată de englezul Terry Venables, un antrenor simpatic şi mediocru...“ Steaua – dinamitează TRU – a avut şi noroc (urît, foarte urît – n. mea), celebrele 4 penaltiuri apărate de Duckadam au fost nişte nimereli „într-o cascadă de bîlbîieli, neputinţe, spaimă şi şansă“. După 20 de ani, nici cascada de scîrbă şi dispreţ a revizionistului nu e mai mică, de-ţi vine să sugerezi Stelei să dea Cupa înapoi! Între noroc şi întîmplare, e demascată ca factor determinant al victoriei şi „exploatarea în regim colonial a fotbalului românesc“. Intrăm, în fine, acolo unde trebuia să ajungem: în politică, la „circumstanţele nedemne care dospesc...“ Alături de Dinamo, „Steaua era beneficiarul monstruos al dominaţiei de partid şi de stat asupra fotbalului“. Aşa era. Şi ce-i cu asta? „Fotbalul era o temă suprapoluată şi mizeră de evaziune şi consum. Steaua şi victoria ei în Cupa Campionilor au fost capodopera acestei complicităţi în care puterea de stat a asigurat mizeria şi sleirea, iar mulţimea, aplauzele recunoscătoare. Amar de patriotismul care se naşte pe ruinele demnităţii.“ Aşa să fie? O întîmplare, de nu o nimereală, a făcut ca la cîteva ore după lectura articolului să văd la TVR 1 un extraordinar documentar englezesc despre fotbal şi politică în Argentina. În 1978, sub crunta dictatură a juntei militare, formidabila echipă a lui Kempes cucerea titlul mondial în delirul mulţimilor. Stadionul se afla în apropierea uneia din cele 300 de închisori ale regimului odios. În celulele lor, deţinuţii auzeau uralele de afară şi, cît erau ei de duşmani ai orînduirii, urlau de bucurie şi disperare la fiecare gol sau ratare. În clipa de triumf final, au cîntat cu mulţimile de pe stadion, inconştienţi politiceşte, dar fericiţi ca argentinieni. Noaptea, în pofida legii marţiale, mulţimile au invadat bulevardele aclamînd nu junta, ci echipa lui Menotti, antrenorul magic. Patriotismul nu le era amar, iar demnitatea nu o vedeau ca pe o ruină. Dacă vreun gazetar de oricît talent le-ar fi spus să nu se bucure fiindcă fac jocul dictaturii, mai nimeni nu l-ar fi ascultat, exact aşa cum s-a întîmplat şi la Bucureşti, în ’86, cînd mii de bucureşteni – sub controlul miliţiei ceauşiste, ei da... – s-au încolonat şi s-au dus, în Plevnei, la Club, să-i slăvească pe Jenei şi ai lui, nu pe dictator. Nu a fost nici o complicitate cu Puterea, ci o ignorare a ei. Şi asta să fie monstruos? Fotbalul cunoaşte asemenea incorectitudini politice, ca tot ce e talent sub orice dictatură. (...) Ca unul care am ţinut „sub comunism“ cu UTA şi cu „frizerii“ Progresului, îl urmez pe TRU în detestarea regimului Ceauşescu, dar voi fi pe mai departe un melancolic după fotbalul lui Dobrin, Bölöni, Radu Nunweiller, Balaci şi al atîtor „daci liberi“. E felul meu de a-mi revizui valorile între un corner şi un penalti indiscutabil.
 
Dilema veche, nr. 122, 26 mai – 1 iunie 2006