...Şi, în fond, de ce să piară lumea?

Iulian Trocaru şi cu mine nu ne cunoaştem la faţă, ne ştim doar din scris, citit şi telefoane, e de cîţiva ani buni aşezat în Canada, cu familia, „funcţionar de stat, răspund la telefon persoanelor cu întrebări legate de legile canadiene, ştiu, nu are legătură în nici un fel cu mine, dar este un loc de muncă (şi nu rău). Printre picături, pot visa şi mă pot scufunda în cu totul altă lume... Mă preumblu dintr-o carte în alta, încercînd să mă scufund cu adevărat şi definitiv (măcar un pic definitiv) în lumea fiecăreia şi simt o dorinţă enormă să o rescriu, nu pentru a «îmbunătăţi» povestea, ci doar pentru a fi parte, trăind-o cu adevărat“. Îl fascinează „rescrierea“ care-l obseda pe Emil Brumaru şi I.T. nu ezită să mi-o reamintească, precum o formula Brumaru în iulie 2011: „Am ras Stendhal, Balzac, moraliştii francezi, Cehov, Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, sistematic, cu sîrguinţă, în amănunţime. Obiceiul de a interveni în text, scriind pe margini sau între rînduri îl am de cîţiva ani buni. De asta nu pot împrumuta cărţi, sînt doldora cu scene intercalate, îndeosebi în cheia Sade! Nu vă puteţi închipui cum arată Adela mea! E faza cititului (recititului mai exact) postmodernist? O, ce delicios e să dai indicaţii noi de scenă (intră, iese, apare din fund etc.) şi să adaugi replici stupefiante la Shakespeare! Sau să rescrii cu aplomb pasaje din Madame Bovary, din Hortensia Papadat-Bengescu sau, mai ales, din Duiliu Zamfirescu... Am rezolvat astfel veşnica problemă ce mă măcina din adolescenţă: cînd scriam, doream să citesc, cînd citeam, doream să scriu, o duceam într-un cumplit chin al neîmplinirii în ambele situaţii. Cu Proust, buchisit ani de-a rîndul, nu mi-am permis nici o măgărie. Rugaţi-vă pentru sufletul meu!“

După care, canadianul meu îşi dă drumul într-un torent livresc, căci vis al vieţii eterne e cartea lumii întregi:

„Cu toată umilinţa, pot să spun că-l înţeleg în această dorinţă. De multe ori, mereu în ultimul timp, cînd citesc nuvele, romane şi mai ales biografii, mă şi văd intrînd în acea lume, interacţionînd cu personajele, parcă întrezărind alt curs al acţiunii şi mai ales o continuare; viaţa lor după ce ajungem la ultima pagină nu se poate să se sfîrşească acolo, cu acel sec Sfîrşit. Cel mai mult parcă aş vrea să văd ce-au mai făcut personajele lui Cehov, ştiind că peste ele au venit vremurile revoluţiei, comunismul, epoca sovietică... Ce-au făcut cele trei surori în această nouă viaţă? Au devenit proletare? Au fost exterminate ca elemente burgheze? Sau unchiul Vanea... nici moşioară nu o să mai aibă... O să fie colectivizată? Cu ce o să trăiască? Dar Sonia? Mă gîndesc uneori că personajele lui Cehov le vom fi întîlnit prin nuvelele lui Bulgakov, poate chiar în Maestrul şi Margareta... sau mai degrabă în Groapa lui Platonov? Dar mă tem că din păcate multe dintre ele s-au pierdut în Arhipelag... Arhipelagul Gulag; spun asta, dar parcă este vorba de o nouă rasă de ruşi, atît de mare e diferenţa între epoca lui Cehov şi cea a lui Ivan Denisovici, deşi Tvardovski (am fost curios să văd şi o fotografie a lui, după tot ce-am citit despre el în Stejarul şi viţelul, arată exact cum mă aşteptam) ar putea fi un personaj, un urmaş al cuiva din Gogol... Da! Acum îmi dau seama că parcă mai degrabă unele personaje din Gogol au supravieţuit destul de bine în noua lume, lumea sovietică... A arătat-o de altfel atît de bine şi Lucian Pintilie în montarea aceea interzisă a Revizorului, ce păcat că nu există nici o înregistrare cu acel Revizor, cu Toma Caragiu.

Apoi tare aş vrea să văd ce-a mai făcut Cicikov... Gogol arzîndu-şi volumul II din Suflete moarte, ne-a privat de această continuare a poveştii. Trăsurica lui poate l-a ajutat în timpul revoluţiei să se refugieze în sud, în Crimeea. Şi de acolo să se îmbarce pe un vas de ruşi albi, într-un fel alte suflete moarte, în acel fel ca al oricărui exilat, luînd cu el şi cîteva personaje care au reuşit să se salveze din Armata de cavalerie a lui Babel; poate unele s-au salvat, nu ca el, amărîtul autor împuşcat într-o zi rece de februarie. De curînd, am citit că au fost găsite în Arhivele KGB-ului două cărticele scrise de Isaac Babel şi Mihal Bulgakov, la cererea unui şef din CEKA, pe la începuturile lumii sovietice; de fapt, cekistul voia să îşi scrie memoriile aventuroase din timpul revoluţiei şi al pionieratului la şcoala lui Djerzinski... Şi le-a cerut celor doi să-l ajute: e un episod cu Lenin jefuit de un bandit pe nume Portofel, episod absolut delirant – Lenin jefuit de maşină şi de bani în strada mare, în plină noapte şi iarna, încă nu luase controlul total asupra Petersburgului, dar asta e o altă istorie. Şi e adevărată: Babel şi Bulgakov stilizînd memoriile unui cekist...“ 

Stop, stop-cadru! E doar o pagină din cele multe în care acest necunoscut şi prea bine cunoscut I.T. ajunge din podul copilăriei sale de pe lîngă Teleajen la Dolhasca lui Brumaru, la Mugur şi la Lucian Raicu, la Bruno Schultz, Cioran şi Ştefan Baciu, la Alex. Leo Şerban şi percuţionistul Jaki Liebezeit, dar nu vreau să pierd acest stop-cadru pe Babel şi Bulgakov, stilizînd un cekist. Nu am avut parte de o veste mai bulversantă în 2012, an în care ar urma să – vorba aceea – piară lumea. Omul din subterană al lui Dosto strigă: „dărîmă-se lumea, dar eu să-mi pot bea ceaiul întotdeauna!“. Ba nu, să nu piară, dacă doi oameni, unul la Montréal şi altul la Bucureşti, pot să comunice prin Babel, Bulgakov şi Brumaru. Rugaţi-vă pentru sufletele noastre!