De la un adevăr la altul
Nimeni nu l-a chinuit pe Andre Agassi aşa cum l-a chinuit Andre Agassi. Se lăsase de învăţătură, nu s-a dorit niciodată intelectual, habar nu a avut de subconştient şi super-eu, ştia doar de eul lui şi gîndea tot timpul la persoana I; se făcuse de la 15 ani profesionist în tenis şi ura tenisul. Aşa (îşi) zicea tot timpul: urăsc tenisul. Tatăl său l-a trimis la o „profesională“ de tenis – Academia Bolletieri – şi acolo a început să-i bată pe toţi cei de vîrsta lui, după care „s-a împrietenit cu Ben Franklin“, cel de pe fiecare dolar, jucînd pe tot mai mulţi bani. După care apare în viaţa lui Gil, kinoterapeutul care-l învaţă „ceea ce ar trebui să te înveţe orice tată“ – să fii puternic, să ştii ce vrea corpul tău, să înţelegi ce trebuie şi ce vrei, „să fii un pic inginer, un pic matematician, un pic artist, un pic mistic“. Gil îi spune tot ce-a auzit el, Andre, mai inteligent despre tenis: să ştii să porneşti şi să te opreşti, să te concentrezi pe dezvoltarea muşchilor necesari pentru pornire şi oprire. Lui Gil, îi va spune adevărul central (subl.m., fiindcă e expresia cea mai tare, o voi explica în final): „Urăsc tenisul, dar nu mi se potriveşte altceva. Nu ştiu să fac nimic altceva. Tenisul este singurul lucru pentru care sînt calificat. În plus, tatăl meu ar face o criză de inimă dacă aş face altceva.“ Gil nu ştie ce să-i spună. Andre îl asigură că nu e nimic de spus: „Nici eu nu înţeleg. Pot doar să-ţi spun cum e.“
După care – tot mai celebru, tot mai rău vorbit de presă, tot mai obsedat de el însuşi (în limbajul lui obscen: „cine pula mea sînt eu?“) – îi apare în viaţă Brad Gilbert, un fost tenisman mediocru, dar un antrenor demonic. E cel care îi cere să renunţe la perfecţiune (iar pixul meu îmi cere să transcriu întreaga pagină, dar nu o fac): „Mereu încerci să fii perfect şi mereu eşuezi, iar asta îţi fute creierul. Încrederea în tine e la pămînt şi motivul e perfecţiunea. Încerci să cîştigi fiecare minge, cînd, dacă ai fi stabil, centrat, elementar, ţi-ar fi suficient ca să cîştigi în 90 la sută din cazuri... Nu trebuie să fii de fiecare dată cel mai bun din lume. Trebuie doar să fii mai bun decît altul. Perfecţiunea? Sînt cam cinci zile pe an cînd izbuteşti să fii perfect, cînd nu te poate bate nimeni. Dar nu aceste cinci zile pe an fac un jucător de tenis. Sau un om... Totul e în capul tău, omule.“
Sigur că omului nu îi va intra imediat în cap – mai intervin amorurile, despărţirile, succesele trecătoare, eşecurile cu ideea de bază: „mîndria e rea, stresul e bun“ şi primul său triumf la Wimbledon din care chinuitul extrage acest „mic secret murdar“: „Victoria nu schimbă nimic... o victorie nu este atît de plăcută pe cît de neplăcută e o înfrîngere şi sentimentul de bine nu durează la fel de mult ca supărarea. Nici pe departe.“ Cea mai bună abordare a faptului că eşti celebru – atenţie, romancieri! – e să uiţi că eşti celebru.
Pînă va cuceri, la 29 de ani, un Roland Garros, vor mai fi multe eşecuri în „această viaţă futută de tenis“, vor mai fi alte obscenităţi şi alte amfetamine, va mai fi un Sampras care-l scoate din minţi, şi clipa cînd Brad – cu două sticle de bere germană în mînă, semn că se întîmplă ceva... – îi va spune ori, ori. Ori te laşi, ori o iei de la capăt. Şi atunci are loc cea mai importantă modificare a adevărului său central – singurul care mă interesează în această non-recenzie a cărţii:
„Îmi spun: şi ce dacă urăşti tenisul? Cui îi pasă? Toţi aceşti oameni, milioanele care urăsc ce fac pentru a trăi, o fac totuşi. Poate că asta e ideea (subl. mea): să faci ceea ce urăşti şi să o faci bucuros. Deci urăşte tenisul! Urăşte-l cît vrei, dar tot trebuie să-l respecţi – şi pe tine.“
Nu a fost cel mai bun din toate timpurile, deşi nimeni nu a avut retururile lui, nu l-a bătut pe Sampras ca „să-i scoată tenisul din cap“, bătrîn (spre 35 de ani), a încasat-o şi de la Federer, şi de la Nadal, dar ce mă interesează, dincolo de tenis, este că de la el (şi de la cel cu care şi-a scris autobiografia) mi-am schimbat unghiul de atac – nu mi-aş fi închipuit de la cine... – şi am înţeles că un rezonabil şi solid adevăr central e superior oricărui incomensurabil adevăr integral.
Nu ştiu dacă nu e prea tîrziu.
