Trei momente muzicale

La sărbătorirea dlui Mihai Şora

De ani şi ani de zile – din tinereţea mea sebastianistă, decisă şi confuză, şi pînă azi – domnul Mihai Şora este pentru mine una din cele cîteva personalităţi cu care, neîndrăznind mai mult decît lapidare relaţii de bărbie, am stabilit permanente melodii interioare, îngînate doar de pianistul din mine, rar avuabile. 

Domnul Şora m-a intimidat de cînd, proaspăt şomer ideologic pentru ce-am cutezat să cer, în ’56, schillerianul: „Sire, daţi libertate de gîndire!“, l-am observat – în sandale, într-o cămaşă de stradă cu mînecile răsfrînte, cu chipul lui de occidental venit din Asia, de Gisors malrauxian din Bucureşti – într-o coadă la Difuzarea Presei de lîngă Patria (fost Aro), unde ne aşezam să prindem un Le Monde sau un Nouvel Observateur, în regim permisiv; „ne aşezam“ – persoana întîi plural – e un abuz; puştan în ale literaturii, simplu şi fost reporter „harnic şi talentat“, alungat din tagmă, mă ţineam mut, dar deloc lebădă, lîngă somităţi intelectuale precum Steinhardt, Crohmălniceanu, Schileru, intrate şi ele în rînd, pînă ce madam Hugo, difuzoarea, ne permitea accesul în paradisul informaţional. Domnul Şora vorbea în şoaptă cu „Croh“, cu „Nicu“, dar nimeni nu-mi transmitea misterul fizionomiei sale severe şi – repet – intimidante. 

Tot ce-am aflat despre Domnia sa – de la prieteni mai vîrstnici, dar mai accesibili, ca Milo Petroveanu, ca Elvin – m-a silit la o şi mai puternică pudoare, consolidîndu-mi-l ca un Gisors al lui Kio din Condiţia umană, cu care, în nici un caz, nu-mi puteam permite să fiu intim. Cu Mihai Şora nu aş fi putut să merg la meciurile de pe „23 August“, cum o făceam cu Milo – alt malrauxian, „foarte bun prieten cu Mihai“, dar pe care nu mi-l închipuiam discutînd cu el despre fotbal... Îmi era de ajuns să ştiu că amîndoi fuseseră blamaţi de Partid; eram suficient de matur ideologic ca să văd într-un blam o garanţie pentru o solidaritate intelectuală antidogmatică. Cu domnul Mihai Şora, această solidaritate – instinctiv malrauxiană – a rămas mai mult taciturnă pe faţă, dar intens melodioasă în interior. 

Am cu Domnia sa trei momente muzicale pe care, pentru prima oară, le pun pe hîrtie: 

1) Într-o zi de belotă, din anii aceia foarte schematici în dîrzenia adevărului lor – schematici, dar săptămînal luminaţi de acest joc suprarealist numit belotă – un partener cu care nu mă certam niciodată, cel care mi-a pus în mînă poeziile lui Prévert, mi-a comunicat, fără emfază, fără vreun accent voit tulburător, strict ca pe o veste bună, că, din cîte ştie, domnul Şora îmi citeşte cu oarecare regularitate rubrica mea de Telecinema din România literară. Nici pînă azi nu mi-am îngăduit să verific – cum? ar fi fost impudic! – această informaţie; dar tot pînă azi – cînd, conform cruzimilor lui Montherlant, nu ne mai rămîne decît vanitatea – ştirea asta, că domnul Şora mă citea, o pun printre clipele binecuvîntate ale vieţii mele, în acel regim (cum se zice azi) ilegitim şi criminal. 

2) La cîţiva ani după Revoluţie – nu ştiu exact cînd, dar încă o mai numesc aşa – într-o noapte, la nu ştiu ce emisiune, a nu mai ştiu cărui post TV, l-am auzit cu ochii mei pe domnul Mihai Şora declarînd că e cazul să-l omagiem pe Ion Ianoşi pentru consecvenţa lui marxistă, pentru rezistenţa lui antioportunistă. De ce, în acea noapte şi în zilele următoare, mi-am reprimat dorinţa de a căuta telefonul domnului Şora, ca să-l felicit, îmi este greu, chiar şi acum, să divulg; prefer să-i las Revoluţiei cîteva tăceri, inaccesibile permanenţilor anchetatori. 

3) După 2000, la o masă rotundă a Dilemei vechi – noi îi mai spuneam şi „divan“ – consacrată domnului Mihai Şora, Domnia sa, la un braţ lîngă mine, mi-a încredinţat în şoaptă, foarte concis, că îmi împărtăşeşte extremismul de centru. Daţi-mi voie ca, în cinstea domnului Mihai Şora, să-mi părăsesc pixul şi să mă duc să pun trei momente muzicale, din acelea prin care Sviatoslav Richter l-a beethovenizat pe Schubert şi, după o pauză cuviincioasă faţă de rigoarea genurilor, să-i transmit Trois petites notes de musique, cu Juliette Greco în rolul principal.