La reeditarea Ţărilor geobogziene

Încă nu m-am decis dacă să pun printre culpele tinereţii mele pasiunea, chiar adoraţia mea, pentru Geo Bogza. Nu mă văd scriind un articol avînd în titlu excitanta sintagmă: „despărţirea de...“. Nici pînă azi nu mă pot despărţi de Bogza, oricît de dens este conul de umbră în care au intrat cosmologia sa narcisiacă, whitmanism-ul lui neînfrînat, frazele lui absolutiste, acelea cu „niciodată“, „rareori“, perplexităţile lui totdeauna îndelungi. Recunosc: încă nu m-am dezvrăjit de ele, riscînd o ridicolă compasiune printre contemporanii mei: „Îţi mai place încă Bogza?“. Nu de ieri, de azi, ci de alaltăieri, de răsalaltăieri, Orionul său, farul la care se vedea paznic, translanticele imaginaţiei lui îşi stinseseră luminile, cu el în viaţă sau dus la Cernica (unde, fiind prea mic, fusese necesar să i se modifice, cu o zi înainte de înmormîntare, sicriul).

Explicaţia nu trebuie să ne sperie în schematismul ei: şi înainte de ’89, dar mai ales după, Bogza a trecut prin radarul maniheismelor politice, cu consecinţe distrugătoare asupra operei. Dintotdeauna de stînga, fără să fie în Partid, inflexibil antifascist şi antilegionar, Bogza nu a devenit un disident în socialism şi nici, după ’89 – un anticomunist care să onoreze Piaţa Universităţii. Dar nici un ceauşism – lozincă, şabloane, „idei“ – nu a putut conta pe el. Turnătorii naţional-comunişti de la Săptămîna îl urau şi îi demascau toate subversivităţile sale antidogmatice, prezentate drept antipartinice. Din toate revoltele lui antiburgheze, anticonformiste rămăsese o prudenţă, o crescîndă rezervă în „angajamentul politic“. Cînd Babu Ursu – poate cel mai patetic adorator al lui – s-a dus (conform jurnalului său sinucigaş) să-l convingă ca la un congres al Partidului să se ridice, fără echivoc, fără metaforă, împotriva dictatorului, Bogza l-a refuzat, trimiţîndu-l la Jebeleanu. Adevărul este că, organic anticeauşist, Bogza nu a făcut mai nimic împotriva imaginii sale de „clasic în viaţă“ respectat de regim; se mulţumea cu trapezul lui din România literară unde sfida cenzura cu „pile“ de calibrul celei celebre: „Eu nu zic că nu-i nebun, dar nu ştiu cum se face că toate acţiunile se întorc în favoarea lui“. Avea un cult al „pilei“, al dublului înţeles, educat încă din timpurile împotrivirii la fascism, o artă a vicleniei textuale perfect valabilă şi în naţional-comunism; a cerut schimbarea conducerii de Partid a Uniunii, cu Beniuc în frunte, recitînd solemn o poezie a Blandianei despre albul nevinovat al zăpezilor; lui Nichita i-a cerut să-i sărute mîna lui Arghezi – moment ridicol, de lirism bombastic, dar cu înalt grad de nonconformism în epoca unui singur sfînt.

Toate acestea – ca şi opera cu Ţările ei de piatră, de foc şi de pămînt, cu Poemele invectivă, cu poemele ei jurnaliere – au fost date uitării după ’89 cînd, ca să fiu cît mai concis, anticomuniştii viscerali l-au prins cu Meridianele sovietice scrise în 1956; l-au călcat în picioare ca pe-un realist-socialist oarecare, ca pe un colaboraţionist odios, profitor al regimului. Oratori străluciţi din Piaţa Universităţii – scriitori care altădată alergau la el acasă, zi şi noapte, ca Geo Bogza să-i apere de persecuţiile cenzurii – nu-l mai cunoşteau, nu-l mai citau, nicicum să-l citească, nu-i mai interesa dacă boleşte şi, fireşte, nu l-au însoţit la Cernica pe ultimul drum. Unul dintre ei mi-a explicat clar de ce: „Bogza nu a avut anticomunismul pe măsura antifascismului său“. Nu ştiu să-i fi ajuns la ureche această obiecţie şi nici nu mi-a venit să-l întreb în ziua aceea cînd am urcat la el, în Ştirbei Vodă, să-i duc o pungă de portocale. Bunti m-a lăsat să intru la dînsul şi-am stat aproape o oră, tăcînd intens amîndoi, el întins pe divanul său, cu ochii în tavan, eu, crispat, pe un fotoliu bătrîn; ştiu că la un moment dat m-a întrebat ce mai face Lucian Raicu şi i-am relatat respectînd concizia clipei. Am avut întotdeauna grijă să nu mă număr printre intimii modelelor mele literare, fie el Bogza, fie Marin Preda, fie Ion Caraion, indiferent la cît nu se suportau între ei. În viaţă fiind, idolii trebuie iubiţi de departe şi în tăcere. E ceea ce-ţi permite iluzia unui minim de obiectivitate şi o maximă voluptate în contemplarea acelor lovituri puse la cale de destinul nu o dată revanşard. Ca aceea de mai ieri, cînd reeditarea Poemului invectivă, interzis de bonzii şi pudibonzii cenzurii de Partid, s-a epuizat repede, junii de azi fiind convinşi că e cu sex şi înjurături. Mă trece-un gînd lugubru că Ţările astea de piatră, de foc şi de pămînt – „printre cele mai deprimante pagini ale literaturii noastre“, cum le numea elogios Mircea Eliade în ’34 – nu vor avea succes fiindcă prea sînt cu bogaţi şi săraci, umiliţi, obidiţi şi alţi mizerabili, în fine, fiindcă-s „prea de stînga“.