Cîteva clipe ale unei beții fericite

E sfîrşitul lui mai 2011,  
ziua creşte spre solstiţiu,  
e deja vară la Bucureşti,  
lumea-i cum este şi ca dînsa sîntem noi, plini de detalii numite D.S.K., Obama, Netanyahu, 
vulcanul islandez erupe din nou, 
Mubarak e în depresie,     
europenii nu înţeleg justiţia americană, 
se înţeleg tot mai puţine, 
un prieten mă sună să-mi strige că nu-l înţelege pe Stalin, 
un altul – peste o oră – că nu pricepe nimic din Ulise-le lui Joyce, 
iar eu sînt la 1830 şi ceva, cînd Lucien Leuwen republicanul e sfătuit de ultramonarhista doamnă de Chasteller, văduva unui general de brigadă ataşat pe lîngă Carol al X-lea, să scurteze întîlnirile cu ea, din prudenţă, pentru a nu stîrni bîrfele şi gelozia lumii: 

„Doamna de Chasteller îl însoţi ca şi cum ar fi vrut să îmblînzească, prin această mască de politeţe, ceea ce l-ar fi jignit în rugămintea ei. În tinda scării îi spuse: 

– La revedere, domnule, pe poimîine... 

Lucien se întoarse spre dînsa, sprijinindu-se cu mîna dreaptă pe parmaclîcul de acaju, deoarece, evident, se clătina. Doamnei de Chasteller, fiindu-i milă, îi trecu prin gînd să-i întindă mîna englezeşte, în semn de prietenie. Lucien, văzînd mîna doamnei de Chasteller apropiindu-se de a sa, o luă şi o duse încet la buze. În timpul acestei mişcări, obrazul lui aflîndu-se alături de cel al doamnei de Chasteller, dete drumul mîinii şi o strînse în braţe, lipindu-şi buzele de obrazul ei. Doamna de Chasteller nu avu puterea să se îndepărteze, ci rămase nemişcată şi se lăsă moale în braţele lui Lucien, care o strîngea în extaz şi o săruta tot mai mult. În sfîrşit, doamna de Chasteller se desprinse uşor, dar ochii ei scăldaţi în lacrimi exprimau în chip sincer dragostea cea mai vie. Izbuti totuşi să-i spună: 

– Adio, domnule! 

Cum el o privea pierdut, ea rectifică: 

– Adio, prietene, pe mîine... Dar acum du-te. Plecă şi coborî scara, întorcîndu-se, ce e drept, s-o mai privească. Lucien coborî scara adînc tulburat şi apoi beat de fericire, lucru care-l împiedică să-şi dea seama cît era de tînăr şi de prost“.*  

De cîte ori citesc Lucien Leuwen al lui Stendhal, mă simt beat de fericire, ceea ce nu mă împiedică să fiu zguduit – poate încă prost, deloc tînăr – de naturaleţea cu care se putea scrie cîndva că „ochii ei, scăldaţi în lacrimi, exprimau în chip sincer dragostea cea mai vie“.

________________

* Stendhal, Lucien Leuwen, în traducerea lui Şerban Cioculescu, Editura pentru Literatură Universală, 1962.