Despre un al 99-lea

...Mai ştiţi cine e campionul naţional la şah? Aţi mai citit în presa noastră sportivă sau ne vreo ştire? Măcar de trei rînduri, despre şahiştii lumii sau ai ţărişoarei? Eu nu. Oare se mai joacă şah în România? Mai există turnee cu public, oameni care se adună în jurul unor mese pe care doi semeni mişcă nebuni şi cai? Poate în Cişmigiu... Există vreun partid şi vreo televiziune de a sa în care să se dezbată o problemă de şah, o poziţie, o deschidere sau un final în care albul joacă şi cîştigă...? Hai că bat cîmpii... Totul la noi e alb-negru, dar nici urmă de şah. Ultima imagine şahistă este aceea de săptămîna trecută, cu Gaddafi mutînd piesele într-o partidă cu un asiatic, pentru a ni se comunica – pe Euronews – că noul odios al lumii i-a transmis preşedintelui Federaţiei Internaţionale de Şah că nu cedează, că nu abdică. Bat cîmpii cu aceste întrebări intempestive lipsite de graţie, pentru a explica într-un fel de ce mi s-au părut senzaţionale cele două pagini din Prosport semnate de Costin Negraru şi consacrate „celui mai bun şahist român al momentului”, Constantin Lupulescu, 27 de ani (cu „o înfăţişare de licean”), „singurul om din ultimul deceniu care a reuşit să-l depăşească pe Dieter Nisipeanu” – după cum se preciza în şapoul articolului. De Nisipeanu încă ştiam ceva, cred că e ultimul campion naţional despre care am scris ceva în ultimul deceniu, de Lupulescu habar n-aveam.

De la 14 ani, hotărîse să devină şahist profesionist, a renunţat la orice facultate fiindcă „aş fi fost mediocru în orice alt domeniu”, a ales să fie foarte bun în şah, studiază jocul cîte cinci-şase ore pe zi, nu are antrenor, ci vreo cîţiva parteneri de analiză, „nu ai cum să te pregăteşti singur”, nu moare de foame, e legitimat la un club din Timişoara, dar evoluează la cluburi din Bulgaria, Ungaria, Muntenegru, Grecia, Franţa şi Germania (unde e cel mai puternic campionat de şah), în turnee unde are un onorariu de vreo 1500 de euro. Că e singurul care în ultimul deceniu l-a învins pe Nisipeanu nu contează, e o rivalitate locală, important e cum stai în clasamentul mondial. Şi cum stă? E printre primii 100? Da, e al 99-lea. În clasamentul mondial la zi. Al 99-lea. Ce mai înseamnă azi, la noi, poate şi aiurea, să fii al 99-lea în lume? Omul o recunoaşte sobru: „Mi-ar plăcea să fiu recunoscut pe stradă, de ce să nu spun adevărul”. A fost momentul reportajului care m-a melancolizat violent şi mi-a adus instantaneu în faţă

cum cîndva s-a adus în stradă, în faţa Aulei din Piaţa Palatului, tabla de şah cu poziţia pieselor în meciul pentru titlul naţional dintre Florin Gheorghiu şi Victor Ciocîltea, pentru noi, cei care nu mai putuserăm ajunge în sală,
cum umpleam sala de la Petrol şi Gaze la orice campionat naţional,
cum (şi cît) ţineam cu Teddy Ghiţescu,
cum îmi întorceam capul pe stradă după Victor (Ciocîltea), după Samarian, Mişu Rădulescu şi doctorul Troianescu, ca după orice mare vedetă din fotbal,
cum mă mîndream că am fost coleg de clasă cu Emanuel Reicher, chiar dacă era campionul remizelor, dar ştiind să ţină o poziţie în cele mai grele condiţii,
cum, pentru el şi „ai mei”, m-am dus zilnic la sala Roxy, pe Lipscani, în ’53, la cel mai puternic turneu din cîte a cunoscut România, unde i-am putut vedea cu ochii mei pe Smîslov, Boleslavski,
Pachman, Uhlman, Benkö şi pe un puşti de vreo 15 ani, abia ieşit în lume, unul Boris Spaski,
pentru ca peste nu mai ştiu cîţi ani – aşa mă bătea melancolia atemporală – să nu mă pot duce la culcare, matur de-a binelea, fără să văd la televizor, la Telejurnalul de noapte, poziţia de la întrerupere în meciul pentru titlul mondial dintre Karpov şi Kasparov, în care ţineam desigur, din motive bine articulate, dar prudent exprimate, cu Gary.

Fireşte, eram un paţăr, un incult în şah, totuşi întreb la fel de intempestiv de ce nu mai vibrează omenirea la şah, de ce se televizează pe larg snookerul (care „seamănă mult cu şahul, ţinînd tot de strategii şi calcule”, după cum susţine Lupulescu, dar niciodată ce calculează Ronnie O’Sullivan al nostru nu se va compara cu ce vedea peste zece mutări Bobby Fisher), ba chiar tablele, Mitică D. şi Gigi B. fiind mult mai celebri decît Lupulescu? Să fie de vină căderea Zidului, dezintegrarea URSS-ului, imbatabil în şah, cu o echipă care nu avea cu cine juca la zece mese, căci la masa a noua putea fi un campion mondial? Să fie cerinţele pieţii capitaliste, care nu vede un spectacol sau o afacere ce începe cu E2-E4 şi de atîtea ori se încheie peste o zi? Hai să (ah, groaznicul teleîndemn: Hai să!) simplificăm apolitic: şahul, azi, e prea greu pentru mintea prea rapidă a omenirii, prea complicat, prea tăcut, prea lent. Mai bine mediatizăm tăierea celor mai grozavi butuci, tractarea cu umerii a celor mai babane camioane – astea da, competiţii. Plus pokerul, desigur, cu sloganul patetic: Descoperă în tine starul pokerist! Aţi teleauzit vreodată să descoperi în tine şahistul de performanţă?